Alfabete întortocheate

Universul are un mod ciudat de a ne explica realitățile cotidiene. Probabil pentru că, privită de sus, cu o obiectivitate de care noi, oamenii, nu avem cum să fim capabili, viața are reguli foarte simple. Când încerci să comunici cu un om a cărui limbă nu o cunoști și căruia îi este străină limba pe care tu o vorbești, singurul lucru pe care îl poți face este să extragi acele fărâme de cuvinte care au o oareșice familiaritate sonoră în urechile tale. Sigur că, cu puțin noroc, e posibil să îl înțelegi. Ba chiar, dacă sorții sunt generoși cu tine, să te și înțeleagă. Însă esența fiecărei limbi, în parte, miezul mesajului său, consistența sa, înțelesurile pătrunse doar de un nativ, toate acestea se pierd. În noianul necunoașterii limbii celuilalt. Și în naivitatea asta atât de alunecoasă, prin intermediul căreia avem senzația că am înțeles ce era de înțeles.

Suntem claustrați în propriul alfabet. De cele mai multe ori. Și ne alegem literele din alfabetul celorlalți după reguli pe care le-am stabilit învățând propriul alfabet. Desigur, nici n-am putea să învățăm altfel. Însă partenerii noștri de dialog, deși folosesc același instrumentar ca și noi, vorbesc o altă limbă. Și nu sunt suficiente câteva onomatopee pe care le deducem din context, ca să putem presupune că înțelegem ce vrea celălalt să ne transmită. Căci onomatopeele, cu toată melodicitatea lor, sunt niște abstracțiuni ale limbii, în fond. Iar tot ce va fi fost concret, într-un mesaj transmis de celălalt, vom fi ratat din cauza excesului de abstract pe care credem, în mod eronat, că l-am decodificat.

Suficiența omului modern nu e dată de o lipsă de informație. Ci de un exces de informație pe care crede că îl poate procesa frugal, prin priviri aruncate peste umăr și concluzii extrase din acele priviri. Ne foarte păcălim, având certitudinea că ne înțelegem unii pe alții, pentru că ne cunoaștem unii pe alții. Nu prea ne cunoaștem. Pentru că arareori ne înțelegem.