Concluziile unui an

Acum un an, fix pe vremea asta, făceam același lucru pe care îl fac și azi – trăgeam concluzii despre anul care stătea să se încheie. Mi se pare un exercițiu la fel de necesar precum cel al rezoluțiilor pentru noul an. Poate chiar mai necesar. Pentru că, cu bruma de obiectivitate a distanțării față de lunile care au trecut, poți să înțelegi câte ceva despre propria viață. Nu vreau să fac o listă de reușite și nereușite. Am avut parte de ambele, dar nu asta mi se pare cel mai relevant de extras din esența celor 365 de zile.

Mai mult decât orice altceva, anul ăsta am fost foarte atentă la oameni. Sigur, ținând cont de facultatea și masterul pe care le fac, ar putea părea firesc. Că ce fac dubioșii ăștia de la psiho? Analizează oameni. Doar că eu nu am vrut să fac asta. Nu mai mult ca de obicei. Însă așa a fost contextul. Și nu m-am focusat numai pe oameni, per se. Ci și pe relațiile dintre ei. Și pe cât de volatile sunt. Și cât de fragile, în esență. Mi-aduc aminte că acum un an, tot la final de decembrie, am asistat la o ceartă între doi oameni la care țineam, iscată de nicăieri. Și aia a fost. End of story. Ca și când nu s-au cunoscut niciodată. Ceea ce, cred eu, e o realitate factuală. Între oricare doi oameni de pe planeta asta.

Sigur, am și eu propriile povești nefericite, nu trebuie să le văd prin alte părți. Doar că, atunci când nu suntem implicați în conflicte noi înșine, înțelegem mai lesne cât de alunecoasă e realitatea, de fapt. Și cât de ușor se poate crăpa gheața pe care patinăm atât de încrezători, uitând ce hău e dedesubtul nostru și cu câtă ușurință putem pica în el. Asta nu înseamnă că trebuie să ne focusăm pe hău permanent. Pentru că nici asta nu e o soluție. Chiar dacă drobul de sare e o realitate care ne bântuie încă, pe unii dintre noi. Și, oricât de hilară sau de patetică ar putea părea povestea lui Creangă, frica asta aparent nejustificată are tulpinile ei bine înrădăcinate în mentalul nostru colectiv.

M-am convins, cu fiecare zi trăită în acest an, că unicul lucru cu adevărat esențial, pe lumea asta, îl reprezintă relațiile. Dacă ele sunt deficitare, și viața noastră e deficitară. Indiferent de tipul de relație despre care vorbim. Singuri (din păcate sau din fericire) nu putem trăi. Așa că ne rămâne să învățăm să gestionăm ceva ce nu ne învață nimeni, în fond. Cum să ființăm concomitent cu alții asemenea nouă, în proximități uneori greu de gestionat. Știu că sunt pline librăriile și rețelele de socializare de sfaturi despre ”cum să x sau y”. Dar nicio carte de pe lumea asta n-o să ne poată învăța ce trebuie să învățăm singuri. Eu am încercat, în fel și chip. Și n-am găsit pe nicăieri o rețetă magică. Și-apoi, să nu uităm că nici măcar la Hogwarts nu era totul lin. Și dacă nici acolo nu era doldora de magie…

Tot în acest an am scris cu nemiluita. Bine, nu e nimic diferit față de alți ani. Tot scriu cu nemiluita de vreme bună. E mecanismul meu de coping ideal. Laolaltă cu râsul. Doar că nu scriu mereu pentru eter. De multe ori le scriu oamenilor. Și, iarăși fără o rețetă magică (îmi cer scuze, sunt complet neputincioasă), am înțeles că și asta e o loterie. Pentru că uneori se întâmplă lucruri spectaculoase în dinamica dintre doi oameni, doar pentru că unul are curajul să-i spună celuilalt ce simte. Iar alteori se petrec cataclisme. Dar nu știi niciodată, în avans, care va fi deznodământul. And that’s the beauty and the ugliness of life.

Mi-a trimis mai devreme un prieten un citat de-al lui Minulescu: ”Ce-am fost cândva, azi nu mai sunt… Dar ce sunt azi, îmi pare rău că n-am putut să fiu mereu.” Sigur, de dragul discursului motivațional atât de prezent astăzi peste tot, sună bine spusele poetului. Însă ceea ce spune el anulează devenirea a ceea ce suntem astăzi. Și procesul care suntem. Iar de asta nici nu putem, nici nu cred că ar trebui să ne dorim să scăpăm.

N-am avut așteptări prea mari de la 2023. Pentru că am fost îndeajuns de sceptică încât să nu cred în acest ”new me” care bântuie întreaga lună ianuarie a fiecărui an. Așa că nu am așteptări nici de la 2024. Am atâta minimă luciditate încât să înțeleg că noul an e peste trei zile. Și, chiar dacă ”nu aduce anul, ce aduce ceasul”, nu cred că ne putem schimba fundamental ”la cumpăna dintre ani”. Nici noi, în totalitățile noastre, nici viețile noastre, atât de fragil purtate de vânturi despre care geografia încă nu are habar. Am să încerc și în noul an ceea ce am reușit, parțial, în anul care se încheie. Să iau fiecare zi, pe rând. Cât despre univers și vrerile lui, nu am și nu avem prea multe de făcut. Pare că știe el mai bine ce și cum. Ieri îmi spunea o prietenă că nu e nimic nedrept și nimic injust pe lumea asta. Că toate pe care le trăim sunt o continuitate a altor vieți, în care am fost mai buni sau mai puțini buni. Și acum doar tragem ponoasele sau adunăm laurii. O fi așa. Sau n-o fi așa. Anii mulți de școală în care am fost alimentată în toate chipurile cu un unic fel de hrană, care se cheamă ”evidence based”, anulează o atare realitate, precum cea povestită mai sus. Însă o parte din mine crede că poate fi și așa. De vreme ce oricum nu există niciun sens în nimic, măcar povestea de mai sus are o minimă logică. Care face, uneori, mai tolerabilă realitatea.