Superstiții de Anul Nou

Eu: Superstiții de Anul Nou aveți?

Mya: N-am. Știu că există, dar nu știu care sunt.

Eu: Să nu duci gunoiul pe 1 ianuarie, să porți chiloți roșii.

Mya: Păi de ce?

Eu: Nu știu. E pentru belșug.

Mya: Și cui trebuie să-i arăt?

Am primit multe ”daruri” umane în 2023. Pentru că e un echilibru acolo, undeva, care nu te lasă singur. Nicio entitate superioară – mistică, religioasă sau mai știu eu de ce altă natură – de pe lumea asta nu-ți ia ceva, fără să-ți ofere la schimb altceva. Doar că, vorba unui banc, Dumnezeu îți dă, dar trebuie să deschizi și ochii să vezi asta.

Am început întâlnirile cu Mya în ianuarie. Și, dacă e să fiu extrem de onestă, m-am temut îngrozitor de ele. Ba că nu am timp eu, ba că e ea obosită, ba că n-o să avem ce vorbi săptămână de săptămână. Că doar cât să vorbești despre zodii și vreme. Însă treptat, fără să pot pune degetul pe o dată anume, ceva s-a schimbat fundamental. Nu mai era o întâlnire despre istoria teatrului, în care eu întrebam lucruri și ea făcea apel la lunga ei memorie. Sau despre experiența noastră comună de la Facultatea de Teatrologie, care atât de mult ne-a marcat pe ambele. Deși încă discutăm și despre lucrurile astea. E, la drept vorbind, unicul meu dialog veritabil despre teatru, pe care îl mai am cu cineva, la momentul ăsta. Și răscolim printre nume de mari actori pe care eu nu i-am prins. Și ne contrazicem cum că știu sau nu știu pe cineva. Și ne amintim împreună de piesele lui Sebastian și de cât de mult îl iubim amândouă. Și vorbim de Maia, fetița ei și mămica mea. Și negociem ce să mai citim pentru săptămâna viitoare, când urmează să ne întâlnim din nou. Și ne dăm acest randez-vous în cel mai serios mod cu putință. Și ne oglindim lumina, una în ochii celeilalte, de bucuria revederii. Atât de mult, încât am ferma convingere că nimeni pe lumea asta nu se uită cu atâta fericire la mine cum o face acest om.

Între doi oameni nu e doar despre a da. Sau despre a primi. E despre ambele. Concomitent. Și, când se întâmplă asta, știi că e ce trebuie să fie. Când ”îți dai întâlnire” săptămânal cu un om de 93 de ani, devii foarte atent. La cum se desfășoară un dialog, la cum îl spui pe ”săru’ mâna” la venire și cum îl spui la plecare. La cum trimiți bezele până la o următoare revedere. Și la cum îți simți tu sufletul plin de speranța unei următoare întâlniri. Care, contrar superficialității noastre cotidiene, nu e garantată. Nici cu om de 93 de ani, nici cu unul de 20.

Mya e un om pragmatic. A fost așa mereu. Și este și azi. Complet în dezacord cu tot ce sunt eu. Și invariabil nepasionată de metafore, filosofii ori poezie. Însă, acest pol opus în care merg cu recurență mă face să fiu atentă și la alte variante de realități. Complet divergente celor care sunt parte din mine. Mai mult decât atât, omul acesta mă face să înțeleg ce rămâne după atâția ani de viață pe Pământ. Ce e cu adevărat important. Ce contează, în final. Și, dacă e ceva ce se repetă în întâlnirile noastre e zâmbetul ei minunat, când vorbim de anumiți oameni. Supărarea, când vorbim de alții. Prima întâlnire a propriului copil cu bradul de Crăciun. Prima audiție a Maiei, când era doar o adolescentă. Lumea care împânzea cinematograful unde ea era directoare, cu foarte mulți ani în urmă. Ce rămân, de fapt, sunt niște piloni ai relaționării cu ceilalți. Nimic despre sine și atât. Ci despre ce păstrăm, după fiecare întâlnire în parte. Unele amintiri se șterg, unele se desaturează, altele rămân acolo pregnante. Și nu e memoria cel mai fidel camarad al nostru. Nici la tinerețe, nici la senectute. Și totuși, ceea ce memoria alege să păstreze e un rezumat pragmatic al scurtului popas pe care îl facem aici, fiecare dintre noi.

Vă doresc tuturor, pentru anul ce va să vină și pentru toți ceilalți, s-aveți parte de Întâlniri!