Când învățăm să pășim

Când abia învățăm să pășim pe lumea asta, ținându-ne de canapele, de adulți ori de alte entități materiale, nu știm că, la un moment dat, ne vom putea desprinde de toți acești piloni în care ne încredem orbește. Și că nu vom pica în gol, ci vom rămâne drepți. Cu un pic de curaj. Și un alt pic de voință. Doar că aripile astea pe care un copil le capătă, pășind pe propriile picioare, fără ajutorul nimănui altcuiva, nu-s suficiente pentru a tranzita primii ani de viață într-o formă măcar civilizată, dacă nu bună.

Nu știu ce fac alții cu concediile lor, însă eu am avut azi o zi de concediu specială. Și m-am simțit mai mult decât bucuroasă că am ales să o petrec așa. Am făcut, pentru al doilea an consecutiv, șapte clase de cycling indoor. Patru dimineața și trei seara. Cu un intermezzo de cursuri despre psihologia pozitivă și schemele noastre emoționale precare. Dacă stau să contabilizez, am participat astăzi la mai multe clase de cycling indoor decât în tot acest an laolaltă. Deși am pedalat pe-afară cu nemiluita. Dar clasele de cycling mi-au fost ancore negative, o bună perioadă de timp. Și a trebuit să renunț la ele, ca să mă pot întoarce la ele. Așa cum am făcut-o astăzi. Nu e tocmai ușor să pedalezi atâta timp. La drept vorbind, am văzut și steluțe, mi-am simțit și organele interne suprapunându-se unele peste celelalte. Dar, dincolo de limitele fizice, am avut la fiecare clasă măcar un moment de flow, în care n-aș fi vrut să fiu niciunde altundeva decât acolo unde eram. Și-apoi, ce nu te omoară, vorba lui Nietzsche, te face mai puternic. Sau, dacă nu te face mai puternic, îți livrează un soi de reziliență fizică și emoțională. De care nici nu știi când ai nevoie.

Remarc același paradox pe care l-am sesizat și anul trecut. Anume că pedalăm pentru niște copii aflați la limita supraviețuirii într-o locație de lux. În care pledoaria pentru varietate umanoidă e deplină. Te izbește contrastul realității factuale. Dar așa e datul lumii ăsteia. Și nu cred că, vreodată, se va putea ajunge la un minim echilibru. Sau măcar la un dezechilibru în care inegalitățile să fie o formă, nu un fond.

Mulțumesc tare tare celor șapte instructori cu care am lucrat azi – Aurora, Andreea, Gabriel, Dragos, Letitia, Adriela și Iulian! M-am bucurat mult de întâlnirile astea!

Mulțumesc, Cristian, Laurentiu și Raluca, că ați fost acolo alături de noi!

Mulțumesc, JW Marriott Bucharest Grand Hotel, World Class Romania și Move On, pentru organizarea acestui eveniment! Micile gesturi de felul ăsta fac lumea un loc poate nu mai bun, dar cu siguranță mai tolerabil.

Cei care doresc să doneze pentru aceeași cauză pentru care am pedalat astăzi – copiii susținuți de Organizația Umanitară CONCORDIA, o pot face aici: RO32 RZBR 0000 0600 0240 8036 (Concordia Romania).

Închei cu ceva ce ne-a spus unul dintre instructori, la finalul clasei: puținul nostru poate fi multul celuilalt. Poate că e ceva la care ar trebui să medităm mai des.

Mulțumesc pentru ziua asta minunată! Ne vedem la anul!