Veșnicul talion

Ne bântuie sentimentul revanșei în fel și chip. De când suntem copii, până la vârsta senectuții. Ne bântuie sentimentul unei dulci răzbunări. Manifestată nu prin violență, ci prin devenire de sine. Ca și când a-i demonstra celuilalt că a pierdut ceva valoros e cel mai înalt deziderat cu putință. Sigur, revanșa e o nevoie umană. Însă mi se pare îngrijorătoare invazia aceasta (din mediul online) de materiale care vorbesc despre nevoia de a fi un altcineva mai influent, mai arătos, mai înțelept, doar de dragul revanșei. Ori de dragul unei răzbunări ”adevărate”, aproape tactile.

Dar ce poate fi ”adevărat” în a te război cu un altul? Dacă translatăm ”adevăratul” către ”adevăr”, căci nu-i atât de lung drumul între cele două concepte, ce paradox ciudat obținem. Oricât de volatil și inegal ar fi adevărul, pe lumea asta, el va fi, de cele mai multe ori, poziționat pe un talger al binelui. În vreme ce răzbunarea, oricâtă justețe de natură morală ar încapsula în ea, nu poate fi decât un apanaj al răului. Și-atunci cine pierde și cine câștigă în această lungă dispută, într-o cazuistică cu un deznodământ cel puțin bizar?

Se spune că Dumnezeu ori universul acesta nemărginit ne ia ceva, pentru a ne da altceva mai bun, la schimb. Cu adevărat se întâmplă asta. Primim întotdeauna ceva mai bun. Dar mai bun pentru sinele nostru. Nu mai bun în raport cu ”pierdutul”. Pentru că o ierarhie a valorilor, între cei pierduți și cei dobândiți (ori redobândiți, uneori), este cel puțin păguboasă. Suprapunându-se, până la o identificare aproape absolută, cu fărâma de scânteie care ne face să ne dorim această aprigă răzbunare, învelită într-un staniol șifonat și amărui.