Alegerile

Dacă ceva ce îmi displace profund pe lumea asta, în materie de ”obligații” umane, aceea e necesitatea de a face alegeri. Indiferent de natura lor. Mă simt ca o placă tectonică care, surprinsă ea însăși de cutremur, trebuie să devină fidelă, în noua sa ființare splitată, uneia sau alteia dintre realitățile în care e constrânsă să-și ducă viitoarea existență.

Greutatea procesului nu rezidă în a rămâne cu ceea ce alegi. Ci în a nu avea parte de ceea ce nu alegi. Mi-e anevoioasă, spre imposibilă, părtinirea. Separarea. Nu de dragul unei potențări mai mari sau mai mici a unui viitor și-așa alunecos. Ci pentru că orice alegere înseamnă o pierdere. Umană, de cele mai multe ori. Sigur că acest fel de a vedea realitatea mă împiedică îngrozitor să fac o mie de lucruri. Vorba scenariștilor din filmul ”Taximetriștii”: „nu poți juca toată viața la zero – zero”. Însă remizele sunt blânde, pașnice, echidistante. Și câtă nevoie avem de un strop de echilibru venit din exterior, când suntem invadați de ape tulburi din interior.

Am avut astăzi de ales între trei masterate la care am intrat. A trebuit să aleg doar două. Cu mare greutate. Deși am vorbit cu o prietenă avocat, în prealabil, despre posibilitatea de a le face pe toate trei. Dar legea, după cum ne amintește Labiș, ”ni-i deșartă și străină”. Oricât ar suna de bizar, mi-a fost foarte dificil să-mi partajez sufletul. Căci alegerile mele n-au nimic rațional în ele. Însă, vorba unei colege, de ce ar fi mai bune alegerile rezultate din rațiune, decât cele venite din simțire? Pentru că e mai logic, ar spune un cognitivist. Dar nu e la fel de onest, ar spune un umanist. Așa că am dat cu banul. Cum fac, desigur, adulții vaccinați și responsabili. Am făcut și mini-sondaje, analize swot și altele asemenea. Am cugetat și răs-cugetat. Am dezbătut cu colegii și profesorii mei. M-am rugat, pentru un răspuns divin. Am făcut mișcare, în timp ce am scrollat printre opțiuni. Poate-poate m-or ajuta endorfinele. Practic, am atins toate cele lumești și nelumești, în materie de consultanță.

Cu fiecare nou ”episod” educațional, simt nevoia de a mă justifica. Nu știu de ce. Poate pentru că am sentimentul că nu mă înțelege prea multă lume. Venind dintr-o școală unde suntem învățați să fim conținători, mi-e greu să mă cablez la realitatea în care e nevoie să dai explicații pentru felul tău de a fi, de a trăi, de a funcționa. De a face alegeri. Înțeleg de ce e de neînțeles ce fac. Pentru foarte multă lume. Începând cu proprii părinți și terminând cu proprii profesori. Altfel de părinți, și ei. Însă eu nu sunt pregătită pe de-a-ntregul pentru o viață de adult. În care numeri compromisurile, minciunile ori valențele pozitive sau negative din discursurile celor care te înconjoară. Sigur, le fac și eu. În fărâma mea de abordare matură a realității. Deși, la drept vorbind, cred că doar scrisul rimează cu vârsta din buletin. Nimic altceva. Iar școala îmi limitează foarte mult această existență de adult. Și îmi dă voie să fiu copil. Ajutându-mă să devin adult. Nu obligându-mă. Și asta face ca experiența universitară, tradusă prin cursuri, seminarii și diplome, să fie mult mai mult decât cursuri, seminarii și diplome. Sunt legată ombilical de profesorii mei, deși nu ne leagă nicio legătură de sânge, pentru că lângă ei simt o fărâmă autentică de fericire. Și, uneori, de iubire. Și cine pe lumea asta refuză, de bunăvoie, acest grăunte de ”ceva” pentru care ne zbatem, fiecare în parte, o viață întreagă?