Logica unui master

În logica firească a lucrurilor, un master e o continuare a unei facultăți. Desigur, nu e o regulă. Și probabil că libertatea asta a alegerii e un lucru bun, în esență. Însă logica mea, de la primele două mastere absolvite, a fost aceea de a termina facultatea, mai întâi. Astfel încât masterul să fie o urmare lină, fără sincope majore. Doar că felul meu apucat de a face lucrurile m-a făcut să uit, cu doi ani în urmă, de fireștile cronologii ale alegerilor academice. Așa că m-am înscris la un master de psihologie, după ce terminasem abia un an de licență. Nu mi-e clar nici astăzi ce a fost în capul meu, când am decis să fac asta. Dar, în justa logică latentă cu care eu măsor realitatea și orice experiență pe care o trăiesc, probabil că trebuia să mă întâlnesc cu acești oameni de care m-am despărțit astăzi, întocmai în acest interval de timp.

Primul semestru, din cele patru, a fost o limbă aproape complet străină. Nu înțelegeam mare lucru din ce auzeam la cursuri. Mă simțeam foarte copil, într-o lume de oameni mari. Căci eram singura neabsolventă de psihologie, la momentul acela. Doar că am crescut și eu, odată cu colegii mei, și odată cu acest master care ne-a dat azi o diplomă. Nouă, primei generații de absolvenți ai masterului de psihoterapie focalizată pe emoții. EFT-iștilor care am devenit, de-a lungul celor doi ani trecuți.

Desigur, nu e tocmai o despărțire. Deși eu o resimt ca atare. E doar un drum încheiat, care lasă loc altui drum. De oameni mari. Și-adeseori mă întreb cum pot împăca copilul din mine cu viața de adult, pe care o tot refuz. N-am primit încă un răspuns. Pentru că probabil nu e exterioară vocea care trebuie să-mi livreze acest răspuns, prin porumbei călători ori prin scrisori ce au doar numele unui destinatar, fără expeditori de vreun fel.

Cred că e drept să-mi iau astăzi un răgaz de câteva minute măcar, în care să mă bucur de cele patru facultăți și de cele trei mastere absolvite. Nu pentru că sunt, probabil, printre cei mai studioși oameni din țară. Deși nu printre cei mai învățați. Ci pentru că tot ce-am avut mai bun pe lumea asta – uman, intelectual, emoțional – am lăsat în acești mulți ani pe băncile acestor multe școli. Îndrăgostită fiind, de fiecare în parte, într-un fel pe care nu știu să-l descriu pe de-a-ntregul. Dar pe care îl am tatuat pe suflet și pe retină, atunci când mă aflu acolo. Alături de profesorii și de colegii mei.

Cum spune celebrul personaj Scarlett O’Hara, ”tomorrow is another day”. Dar azi e loc de un pic de bucurie, de o fărâmă de tristețe și de un gram de speranță. Și de un infinit mulțumesc adresat eterului pentru toată această călătorie pe cât de nebună, pe atât de frumoasă!

P.S. Mesajul profund serios de pe tricouașul purtat astăzi, la susținerea disertației, este o parafrază la celebrul dicton al lui Leslie Greenberg, legat de procesul terapeutic: ”islands of work in an ocean of empathy”. Adaptat, desigur, contextului.