Sari la conținut
Oana Monica Nae
← toate textele Narațiuni despre viață

Ochelarii realității

24 iulie 2024
Ochelarii realității

”Carte iubită, fără de folos, tu nu răspunzi la nicio întrebare.” (T.A.)

Există un potpuriu de filtre pe care le aplicăm lumii înconjurătoare. Spre a o înțelege. Spre a o tolera. Spre a o accepta, în multele ei feluri strâmbe de a ființa. Spre a ne putea integra. Unul dintre aceste filtre îl reprezintă cartea. Această fărâmă de speranță încrustată pe fruntea oricărui om de pe lumea asta, mai cu șansă sau mai lipsit de șansă. Numai că multele universuri rătăcite pe atâtea și atâtea cotoare, pictate în cromatici felurite, te pot atrage lesne în mirajul lor. Și te pot face să cauți în realitate universuri care au o existență exclusiv livrescă. Și-atunci te trezești rătăcit și pierdut în formule de viață care n-au prea mult de-a face cu ceea ce tu ai crezut că este un algoritm corect al unei deveniri concrete.

Am crescut și eu, ca probabil toți cei din generația mea, cu ”obligația” de a citi și cu veri îmbibate de ”lecturi suplimentare”. Deși nu-mi plăcea prea tare. Pentru că simțeam o mare corvoadă în a face asta. Chiar dacă aventurile cireșarilor ori ale muschetarilor îmi dădeau curaj să ies un pic din paradigma copilului cuminte și docil care eram atunci. Dar curajul se încheia odată cu fiecare volum în parte. Și cu el, orice formă de potențială rebeliune. Astăzi însă, la atât de mulți ani distanță, când tânjesc după câteva ore în care să pot citi, fără niciun fel de constrângere, sunt mai legată de cărți decât oricând altcândva. De cele întâmplătoare, rătăcite pe rafturi, care n-au de-a face cu nicio curiculă de pe lumea asta. Cu nicio obligație universitară. Cu niciun ”trebuie”. Însă acum orice volum încheiat rămâne claustrat în mine. În același lichid amniotic cu fărâmele de valori personale la care mă mai pot raporta, fără să fiu privită strâmb. Fără să fiu judecată. Fără să pară că sunt o apucată ruptă de realitate, prinsă în vârtejul a tot felul de patologii, care ar putea explica comportamentul rebel, neadaptat normelor formale ori informale.

Nu demult, profesoara care e probabil, la acest moment, cea mai apropiată sufletului meu, mi-a spus că n-am nevoie de oameni reali. Căci mintea mea e plină de oameni ideali. Oricât de neplăcut ar fi sunat asta în mintea mea atunci, probabil că e o realitate cu care trebuie să încep să coabitez și cognitiv, nu doar emoțional. Cu adevărat, împrumut narațiunile și portretele livrești, și le translatez în propriile realități și relații. Ceea ce vine cu o parte bună, pentru că orice om sau instituție, în idealitatea sa, are toate premisele unor valori absolute. De bunătate, de corectitudine, de calitate umană, de valoare organizațională. Și asta mă face să privesc și oamenii, și instituțiile, cu multă condescendență. Vorba lui Gustave Le Bon, ”știm noi ceva sigur despre viața marilor oameni care au jucat un rol covârșitor în istoria lumii? […] Ființele care au impresionat masele au fost eroi legendari, nu eroi reali”. Însă există, evident, un celălalt capăt al spectrului, în care oamenii sunt doar oameni, iar instituțiile sunt și ele un cumul de aceeași oameni. Iar acest clivaj uriaș dintre expectanțe și realitate face foarte dificilă armonizarea perceptuală. Deși, sigur că unii oameni sunt buni, per se. Și unele instituții valoroase. Ca orice entitate de pe lumea asta care poate fi măsurată spectral.

Știu că nu există răspunsuri pentru atâtea și atâtea întrebări, în nicio carte de pe lumea asta. Știu că, uneori, cărțile pot încurca mai lesne decât pot ajuta. Dar mai știu că multe universuri la care avem acces, deschizând o carte, pot fi adesea un cocon protector, care să ne salveze de mințile proprii, de ideile nocive care ne bântuie, de fricile care ne claustrează ori de neputințele care ne anchilozează.

Mi-am permis șapte zile de libertate. În care să citesc orice altceva, în afara psihologiei. Aveam mai mare nevoie de asta, decât de orice altă formă de concediu sau vacanță. Știu că mă așteaptă tomuri de cărți pe care cu adevărat trebuie să le citesc, cu conștiința și responsabilitatea necesității de a face asta. Dar ce frumos a fost acest ”sejur” al libertății.

✦