Maraton #7

Se spune că mai puțin de 1% din oamenii de pe planetă termină, o dată în viață, un maraton. Nu știu dacă sunt cele mai curate statistici, însă e evident că nu sunt prea mulți cei care se înghesuie la așa un efort. Nici la noi, nici în alte părți ale lumii. Într-o atare aventură, nu e doar despre condiția fizică. Ci despre motivație, voință, ambiție și, cu certitudine, o oarecare înclinație către suferință.

Am fost foarte sceptică dacă voi alerga astăzi sau nu. Chiar până în această dimineață. Nu simțeam că sunt antrenată suficient (deși, la drept vorbind, niciodată n-am fost), nu am mai făcut alergări lungi de la maratonul de anul trecut, n-am tras de fiare suficient. Doar am pedalat, cu destul de multă disciplină, dar nu pe distanțe lungi. Iar alergarea e, totuși, un alt tip de efort.

Când te trezești la startul celui de-al șaptelea maraton din viața ta, știi ce urmează. Știi traseul (deși astăzi a fost un pic de dos, în prima lui parte, față de cum îl știam). Știi că multele palme bătute cu mulții spectatori și voluntari de pe traseu sunt aur, când ți-e greu. Știi că trebuie să te hidratezi la fiecare 5 km. Și să consumi gel la fiecare 10 km. Știi că trebuie să-ți cânte muzica în urechi, ca să resimți greul un pic mai puțin anevoios decât e, de fapt. Știi că adidașii și talonetele îți vor fi sprijin. Și știi că ești pe cât de singur, pe atât de împreună cu atât de mulți oameni care probabil se iubesc la fel de puțin cum te iubești și tu pe tine. Nu știi, însă, când vei începe să cedezi. Când vor apărea crampele. Când durerile de ligamente. Când te va copleși setea. Când vei simți că leșini, din cauza căldurii și a efortului. Când îți va veni să vomiți, pentru că organismul se revoltă împotriva propriilor decizii.

Maratonul e un lung șir de certitudini și de necunoscute. Ca-n viață. Poți comprima cu ușurință esența unei vieți într-o cursă de 42 de kilometri și 195 metri. După primii 10 kilometri, când te întrebi de ce alergi, te amuzi și te bucuri. După încă 10, te miri. După alți 10, te urăști sincer. Pentru că, de fapt, la niciuna dintre aceste borne nu știi ce să-ți răspunzi. Sunt atâtea argumentele în favoarea gestului și atâtea în defavoarea lui. Și poate că nu răspunsurile sunt cele menite a fi căutate. Ci întrebările mai bune. Căci orice răspuns de pe lumea asta are o valoare parțială de adevăr. Orice retor destoinic poate să livreze o lungă listă de argumente, bune sau rele, în funcție de poziționarea lui filosofică, în raport cu orice subiect de pe lumea asta.

Am alergat primii 38 de kilometri fără să mă opresc. Știam că orice oprire e fatală. Durerile sunt atât de mari, încât nu mai poți porni apoi. Următorii 3 kilometri și jumătate i-am mers. Nu-mi place să fac asta, la maraton, dar pur și simplu picioarele s-au oprit, fără să mă consulte neapărat. Am făcut, pentru prima oară în viață, acest gest de milă față de mine însămi și mi-am luat o Cola, pe traseu. Sigur că timpul final a crescut cu, probabil, 25 de minute, față de cum ar fi fost dacă nu m-aș fi oprit deloc. Dar mi-am dat seama că n-am ce să-mi mai demonstrez. Termin al șaptelea maraton și e un motiv suficient să am un pic de curtoazie față de mine însămi. Am reluat alergarea pe ultimii 750 de metri. Și am încheiat cu un timp nu neapărat bun. Dar e timpul meu. Și mă bucur că am dus până la capăt această cursă la startul căreia n-am fost sigură că voi fi, până nu m-am aflat acolo.

Nu știu ce ar trebui să simți când termini un maraton. Mereu e la fel și mereu e diferit. E greu să găsești resurse psihice pentru atât de mulți kilometri. Povești bune pe care să ți le spui. Gânduri care să te mobilizeze, mai degrabă decât să te tragă înapoi. Uneori ești inert kilometri întregi și alergi fără să ai ceva anume în cap. Alteori îți croșetezi povești a căror posibilă realitate te-ar bucura. Fiecare maratonist amator are povestea lui. Durerea lui. Motivul lui. Că ne e clar sau nu de ce o facem, ceva se lipește ireversibil de noi. Nu e nici infatuare, nici atotputernicie. Cu cât alergi mai mult, cu atât devii mai modest, în identitatea ta umană. Pentru că știi prețul. Înțelegi durerea. Și pricepi încăpățânarea altfel decât o fac cei care nu fac asta.

Le mulțumesc din suflet, ca în fiecare an, și instructorilor de la World Class, pentru încălzire, și voluntarilor foarte mulți, care au avut grijă să ne putem hidrata corespunzător, și spectatorilor care ne-au aplaudat de pe margine. E atât de important ceea ce faceți. Și atât de mult ne ajută să ducem aventurile astea la bun sfârșit.

După cursa de azi, rămân cu imaginea unui banner, pe care scria: ”We are lazy, you are crazy”. In the end, nimeni nu e perfect. Dar recomand oricui are un strop de nebunie nealocată încă, să încerce această provocare. E atât de empowering, cum puține lucruri au forța de a fi, pe lumea asta.

P.S. Am alergat astăzi nu doar pentru mine, ci și pentru copiii din centrele de plasament sprijiniți de cei de la Ajungem MARI. Dacă doriți să donați pentru cauza lor și să strângem împreună cei 1000 de lei, v-aș fi tare recunoscătoare. Donațiile se pot face aici: https://ajungemmari.galantom.ro/p/oanamonicanae . Mulțumesc tare mult!