39

Am tot stat pe gânduri dacă să scriu astăzi ceva. Sau să nu scriu. Nu că ar face prea mare diferență un text în plus în lumea asta virtuală împânzită de atâtea și atâtea litere. Totuși, poate că bornele trebuie marcate în timp, să înțelegi prin ce întuneric orbecăi, la diferite vârste.

Mi-aș dori să enumăr azi lecții învățate, reușite, lucruri care mă motivează pe mine și care i-ar putea motiva și pe alții să meargă mai departe. Dar n-aș face decât să întrețin o imagine pe care nu doresc să o mai întrețin. Sau poate că nu e doar imagine, ci o jumătate a unei aceleiași realități. E ca și cum arunci un ban și mereu vezi pajura. Și pentru că asta vezi mereu, deși știi că orice monedă are două realități concomitente, nu reușești să o percepi și pe cealaltă.

N-am fost niciodată un om cu adevărat fericit. Deși cea mai mare parte din oamenii care m-au întâlnit m-au văzut mai mereu efervescentă și cu zâmbetul pe buze. Sunt printre cei mai solitari oameni pe care îi cunosc. Însă extraversia mă face să fiu mereu înconjurată de alți oameni. Sunt caldă și prietenoasă cu cunoscuții. Dar n-am niciun fel de talent sau predestinare pentru prietenie. Am un corp de adult, dar prea puțin reușesc să mă cuplez la realitățile emoționale ale vieții de om mare. Fac lucruri care poate că sunt spectaculoase, privite fiind din afară – Camino, maratoanele, atâtea și atâtea examene, scrisul. Poate și altele. Dar toate vin cu o mare suferință fizică și psihică. Îmi iau unica fărâmă de fericire din viața asta din tot ce înseamnă școală. Dar asta vine la pachet și cu un munte de nefericire. Totul e un contrast stupid între a funcționa pentru o lume exterioară, care te vrea în niște parametri, și lumea interioară, care se luptă cu propria identitate strâmbă, ce nu știe a se adapta respectivilor parametri.

Cred că n-am fost niciodată mai pietrificată de ziua mea. Mai fără sens. Mai tristă. Și mai fără argumente logice care să justifice trezitul dimineața. Nu cred că m-am culcat plângând și m-am trezit plângând niciodată, de ziua mea, în cei 38 de ani trăiți până acum. Nici nu cred că mi s-a întâmplat vreodată să n-am niciun grăunte de stare de bine în această zi. Nicio centimă de sentiment de sărbătoare. Am citit plângând urările primite, cu un ecou atât de surd al lor, în mintea și sufletul meu.

Știu că oamenii sunt construiți pentru supraviețuire, nu pentru fericire. Și e ceea ce încerc să fac și eu, în fiecare zi în care nu-mi doresc să respir, sau să lucrez, sau să citesc, sau să merg la sală, sau să fac curat, sau să orice altceva. E complet lipsit de sens să trăiești fără dorințe, fără vise, fără speranțe. Fără nimic. Poți fi funcțional. Asemeni unui robot. Poți face atât de multe lucruri. Sau cel puțin eu am îndeajuns de mult noroc să fiu înghițită de hău și, concomitent, să fiu atât de productivă. E oximoronică politica asta a viețuirii. Totuși, e greu să fii o mașină de mare viteză care merge mereu cu frâna de mână trasă. Ceva se uzează ireversibil, la un moment dat.

Nu poți fi copilul perfect având imperfecțiuni. Sau dacă le ai, ai face bine să le ții foarte bine ascunse. Nu poți, dar încerci. Pentru că speri, undeva în foarte adâncul tău interior, că vei reuși să schimbi deznodământul poveștii. Și pentru că altfel riști să fii respins. Abandonat. Pedepsit. Doar perfecțiunea îți dă dreptul la a ființa lângă oameni. Nu poți fi perfect. Dar te străduiești cu toată ființa ta să fii, căci altfel ești damnat să trăiești în neoglindire.

Mulțumesc pentru urări! Le citesc și încerc să înțeleg ceva din mesajele primite, chiar dacă la momentul acesta nu reușesc. Dar sunt recunoscătoare pentru ele.