Ziua Mondială de Prevenire a Suicidului

Cu 23 de ani în urmă, Asociația Internațională pentru Prevenirea Suicidului (IASP), în colaborare cu Organizația Mondială a Sănătății (OMS) au stabilit ca data de 10 septembrie (în care ne aflăm azi) să fie declarată Ziua Mondială de Prevenire a Suicidului. E un subiect despre care mi-e greu să vorbesc obiectiv și detașat, dar încerc acest exercițiu.

Cu mai puțin de două săptămâni în urmă, citeam un șir lung de regrete pe paginile de socializare, legate de o fostă studentă a unei universități căreia i-am fost și eu studentă, care și-a pus capăt zilelor. Și mă gândeam ce goale de conținut sunt toate regretele astea postume. Știu, sunt nedreaptă. Dar dacă n-avem ochi pentru viață, de ce umplem moartea de regrete?

Stigma asociată suicidului, oriunde în lumea asta, e groapa săpată de dinainte de a fi săpată de cel care alege să nu mai trăiască. La fel cum e și felul în care ne ferim, lăsăm capul în jos sau schimbăm subiectul conversației, poate poate s-o termina mai repede acest dialog nefast și funest, de care n-are nimeni nevoie.

Familia și societatea, acest mediu dublu-unificat care postulează, de când începi să capeți un pic de conștiință de sine, că ești nebun dacă vrei să-ți iei viața, contribuie cu vârf și îndesat la tot ce înseamnă izolarea de sine. Și de ceilalți. În marea masă a miliardelor de ființe umane, te poți totuși izola atât de adânc, încât nici tu să nu te mai găsești. Ca să nu fii nebun. Sau nealiniat normelor.

Cred că judecăm cu asupra de măsură furnizorii de modele mari de limbaj pentru entitățile conversaționale pe care le-au creat. Și pe care oamenii le folosesc nu pentru a genera plus-valoare, ci pentru a fi ascultați. E trist, dar ce real e. Am uneori sentimentul că acest simț al auzului, care ar trebui să faciliteze ascultarea, se va estompa ușor ușor în ființa umană. Nu ca mijloc, ci ca instrument.

Datele OMS din 2021 estimează că una din 100 de morți e rezultatul suicidului. Iar pentru fiecare adult care moare prin suicid, OMS estimează că pot exista peste 20 de tentative.

Știu că n-avem nici timp, nici chef, nici competențe, nici entuziasm, nici disponibilitate pentru așa un subiect de care am vrea tare mult să scăpăm. Dar a întreba un om cum se simte, din când în când, nu consumă nici prea mult timp, nici prea mult efort. Nu-i schimbă viața. Și poate nici decizia. Asta nu stă în puterea martorilor. Căci ceea ce zace așezat sau neașezat în interiorul unei ființe umane nu e accesibil, uneori, nici măcar propriei reflectări. Cuvintele, însă, s-ar putea să traseze altfel granița dintre viață și non-viață. Nu trebuie să fii psiholog sau psihiatru ca să faci asta. Iar a vorbi despre acest subiect și a normaliza o realitate care există, cu sau fără voia noastră, poate că e sau ar trebui să devină o necesitate socială.