Un nou an universitar

Întotdeauna, înaintea începerii unui nou an universitar, simt nevoia unei căutări, mai degrabă interne. A unei oglinzi mai strâmbe sau mai drepte care să îmi arate o realitate de moment. Bună sau rea? Habar n-am. Cum spunea Yalom, ”lucrurile, în și prin ele însele, nu sunt cu adevărat bune sau rele, plăcute sau de temut; doar mintea noastră le face așa”.

Nu știu cum ar fi dacă aș avea 19 ani și mâine aș asculta primul Gaudeamus din existența mea universitară. Probabil că m-aș așeza în prima bancă, așa cum am făcut-o încă din cea dintâi zi de școală a vieții mele. Și aș aștepta niște oameni mari, așezați pe micile sau marile piedestale înălțate în amfiteatre uniforme sau diforme, să-mi transmită idei care să mă trezească în fiecare următoare dimineață. La auzul cărora să se miște lucruri în interiorul meu. Oameni la care să mă uit cu admirație. Și către care să tind. Oameni pe care să-mi doresc să-i cunosc. Și pe care să-i impresionez, cumva. Prin ceea ce fac. Și apoi prin ceea ce sunt. Sau viceversa. Oameni model, cu discursuri rupte din tomuri de odinioară. Oameni al căror glas și cuvânt să mă urmărească ani și ani de-a rândul. Când poate voi fi și eu mare, la rândul meu. Și voi putea duce mai departe ceea ce mi-au spus ei cândva.

Am citit, cu câteva săptămâni în urmă, scrisorile lui Rainer Maria Rilke către Auguste Rodin. Mai degrabă din întâmplare, decât din intenție. Volumul conține un mesaj extrem de familiar mie, pe care învățăcelul îl transmite maestrului. Un mesaj pe care l-am scris și eu, în același stil epistolar, probabil datat și desuet, multelor mele profesoare. Totuși, chiar și în ceea ce credeam a fi instrumentul meu esențial de existență și competență, mi-am dat seama că sunt un pigmeu. Până și adorarea maeștrilor se poate face pe diferite spectre de competențe literare. Iată ce îi scrie Rilke lui Rodin: ”Acum știu, mai mult ca oricând, că toți cei care trăiesc au nevoie de voi și că vestea cea bună a existenței voastre este Evanghelia cu care zilele noastre ating eternitatea. Sunt plin de această credință, precum primăvara pădurea e plină de glasuri.”

Întorcându-mă la gândul de la început, îmi vine greu să așez acest fel de a admira pe cineva pe unul dintre cele două talgere, al binelui sau al răului. Și eu mi-am adorat toată viața profesorii. I-am privit mai mereu aproape ca pe niște sfinți. Deși nu în spectrul religios. Ci al atotputinței de a fi orice. De a ști tot. De a avea răspunsuri și soluții pentru întrebările nepuse încă. De a înțelege neînțelesul. Și când aveam 19 ani. Și astăzi, la 39. Probabil nu cu fervoarea stilistică a lui Rilke. Însă cu uriașa credință a unui ideal de nestrămutat din propriul meu interior.

L-am descoperit recent pe Spinoza. Nu ca nume, ci ca entitate filosofică, trăitoare pe acest pământ. Fără (încă) un mare avânt, dar cu curiozitatea de a descoperi un om atât de curajos nu doar pentru epoca sa, ci pentru un întreg lanț istoric de eroi care și-au înfrânat omenescul, de dragul unor crezuri și idei mai mari decât ei înșiși. Spinoza spunea, într-o înțelegere a mea foarte simplistă, că oamenii sunt tributari afectelor, iar adevărul unei idei nu este suficient pentru a le schimba felul de a trăi. Acest precursor al Iluminismului, cu mintea sa briliantă, a înțeles că ”adevărata cunoaștere a binelui și răului nu poate înfrâna niciun afect prin faptul că este adevărată, ci numai în măsura în care este considerată un afect”. Mi-aș dori, deși pare că harul e mai degrabă o unealtă extracurriculară pentru pedagogia modernă, ca toți cei care formează astăzi alți oameni să înțeleagă că e nevoie și de cunoaștere, și de emoție. Și de modele, și de plămadă de ființă umană gata a fi modelată.

Romantismul a crescut și dintr-o contestare a încrederii iluministe în puterea rațiunii, fără să se desprindă cu totul de moștenirea ei. Oricât de mare ar fi înțelegerea rațională, oamenii au nevoie însă și de idealuri. Și de plăsmuiri ale minților lor. Și de piedestale, uneori.

Într-una din scrisorile sale, Rilke îi spune lui Rodin că simte nevoia de ”a-l revedea în sfârșit și de a respira aerul sublim și vântul creator care vine din înălțimile Operei sale”. Mă gândesc că aș putea să-mi salut și eu profesorii mâine, post vacanță de vară, cu un atare mesaj. Cu riscul asumat de a primi o listă lungă de diagnostice.

Sigur, n-o s-o fac. Pentru că oriunde te-ar purta sufletul și conștiința, în secole care poate nu mai au ecou azi decât în manualele de istorie, trebuie să fii coerent cu timpul tău. Și cu posibilitățile lui de a ființa în paradigme neconvergente, uneori, cu tot ceea ce tu reprezinți. Nu sper la mari povești sau reușite, pentru acest an universitar care începe mâine. Încerc doar exercițiul supraviețuirii și al iubirii. Din fidelitate față de mine însămi.