Sari la conținut
Oana Monica Nae
← toate textele În spatele cortinei

Fotograf și teatrolog

21 octombrie 2019
Fotograf și teatrolog

E o mare diferență, în materie de receptare, în teatru, între a fi fotograf și a fi teatrolog. Primul este privit întotdeauna cu o simpatie sinceră. Al doilea, cu un zâmbet schițat. De multe ori, fals. Ori, dacă nu fals, cel puțin interesat. Când ești și una, și cealaltă, fără a fi pe de-a-ntregul nici una, nici cealaltă, e foarte complicat de ales ce vrei să fii, de fapt.
Atunci când am terminat școala, mi-am jurat că nu voi scrie niciodată cronică de teatru. Pentru că lucrez în teatru. Pentru că merg zilnic la o școală de teatru, cu mulți oameni de teatru în ea. Și, mai ales, pentru că oamenii de teatru nu sunt dispuși să citească decât ceea ce le dublează propriile convingeri despre propriile creații. Nimic altceva. Nevoia de critică, invocată adesea, este o formulare politicoasă care ascunde o nevoie de laude avizate. Nu și de critici. La fel de avizate și ele.
Iată, am ajuns în punctul în care simt nevoia de a scrie. Și nu de bine.
Teatrul românesc e în colaps. E alterat. E prăfuit. E abandonat. E uitat. E precar. E gol. E mizer. E cum poate fi mai rău. Iar toate cele de mai sus sunt „calități” progresive. Mâinele teatral va fi doar mai gri decât cel de azi. Pentru că cea mai mare parte din breaslă închide ochii. Sau ridică din umeri. Sau sesizează cu nonșalanță stratul de noroi de pe gheata altuia. Tot din breaslă.
Teatrul nu salvează vieți. Nu a făcut-o și nu o s-o facă niciodată. Dar asta nu înseamnă că trebuie să fie derizoriu. El oglindește o realitate, derizorie și ea. Și, din acest punct de vedere, teatrul românesc e acolo unde „trebuie”. Reflectând hăul unei societăți la fel de alterate ca și el.
Forme și iar forme. Fără niciun fond. Și vorbe. Multe vorbe. Și cifre. Proiecte pe bandă rulantă, la normă. Absolut fără nicio noimă. Repertorii precare. Lipsă de idei. Blazare. Maculatură. Și un flamboaiant entuziasm pentru producțiile străine. Care, ce să vezi, tot de oameni sunt făcute și ele.
„Prostia omenească” a lui Creangă ilustrează poate cel mai corect, la momentul actual, adevărata stare de fapt. Ne uităm la drobul de sare teatral cu multă teamă. Cu reținere. N-am pune mâna să-l luăm de acolo. Și n-am face nimic să rupem lanțul ăsta de amatorism cu care ne-am legat singuri.
Sunt furioasă peste măsură. Și foarte tristă.

✦