Visele care ne trăiesc

Arareori ne trăim visele.
De cele mai multe ori, ele ne trăiesc pe noi.
Ficționalizându-ne.
Creionându-ne contururi pe care nu știm încă a le privi.
Desenându-ne în culori pe care nu știm încă a le purta.
Rostindu-ne în litere pe care nu știm încă a le cântări.
Iubindu-ne în licori pe care nu știm încă a le consuma.
Cântându-ne în armonii pe care nu știm încă a le fredona.
Arareori trăim.
De cele mai multe ori ficționalizăm, creionăm, desenăm, rostim, iubim, cântăm în chei deja cunoscute.
Pentru că ne e teamă de linii noi, de nuanțe noi, de cuvinte noi, de gusturi noi, de ritmuri noi.
Și ne dezmeticim prea târziu, prea bătrâni, prea singuri, când liniile se vor fi frânt, culorile se vor fi estompat, cuvintele se vor fi consumat, gusturile se vor fi epuizat, ritmurile se vor fi alterat.
Adeseori.