Între verosimil și neverosimil

Cine poate stabili, fără putință de eroare, unde se poate trasa granița între verosimil și neverosimil? Ce e posibil cu adevărat și ce este doar apanajul unui joc ficțional? Cine are într-atâta claritate încât să departejeze realitățile potențiale de improbabile destinații către care un om se poate îndrepta? Cine poate măsura nivelul de anduranță psihologică până la care o ființă umană poate să-și gestioneze emoțiile, confruntându-se cu realități pe care nu le credea posibile? Cine poate ști cât de apropiată sau de îndepărtată este secunda în care, alunecând definitiv, se poate produce implozia?
Când am împlinit 33 de ani, mi s-a spus că am atins un prag cel puțin interesant. Că sunt la o vârstă pe care o voi resimți în plinătatea și deplinătatea posibilităților ei. N-am știut, însă, la acel moment, că urma să urc într-un roller-coaster din care n-aveam să mai cobor. Mi-a mai rămas doar o lună din acest fatidic destin al unei vârste complet neprietenoase. O lună pentru care nu mai am nici măcar atâta fărâmă de putere, încât să pot trage concluzii ori să proiectez viitoare deznodăminte.
Schopenhauer avea întrucâtva dreptate. Voința e cea mai puternică pârghie a existenței noastre. Însă putința poate doborî voința, adeseori. Putința și dorința. Omul e tributar propriului statut. Propriei umanități, întregită de atâtea mărunte sau uriașe sentimente care o denaturează.
Omul e tributar sieși. Și iubirii ce și-o poartă. Și iubirii pe care o poartă celorlalți. Copleșitor tribut.