Arta de a iubi

Arta de a iubi nu este doar un celebru titlu al unei și mai celebre cărți scrise de Erich Fromm. Arta de a iubi este un deziderat, mai degrabă decât o competență. Deziderat, pentru că a stăpâni orice fel de artă, în efemera ei existență, necesită anduranță la ceea ce poate fi doar închipuit azi, spre a fi uitat mâine. Competență, pentru că a iubi necesită cunoaștere. Însă, la fel precum reginei Maria i-a fost mai mare iubirea pentru poporul român, deși durerea a fost mai lungă, după cum ea însăși a ales să transmită posterității, la fel și arta iubirii se poate identifica mai degrabă cu o apetență imaterială, decât cu o lungă listă de abilități practice.

Arta de a iubi nu se dobândește în nicio școală. Nu se contabilizează în nicio istorie. Nu se regăsește în nicio religie. A iubi e, în esență, o credință de sine stătătoare, ce te face să vrei să fii mai bun, mai drept, mai înalt. Să renaști iubind. Să crești iubind. Să te transformi iubind.

Arta de a iubi impune o rigoare greu accesibilă. Pentru că pe șevaletul multicolor e nevoie și de monocromie. Pentru că pe foaia albă, însămânțată de atâtea litere, e nevoie și de tăceri. Pentru că pe portativul plin de zgomote, e nevoie și de pauze. Pentru că pe pergamentele de demult, încrustate cu o fărâmă de cunoaștere, e nevoie și de bucăți lipsă.

Arta de a iubi este un dar. Un dar al universului. Al cerului care, înmărmurit de frumusețea unei stele ce-i îmbujorează veșnicul nocturn anotimp, acceptă plecarea ei.

Arta de a iubi e o stea căzătoare. Una ce, în căderea ei, luminează. Și veghează.