Nu suntem singurii nefericiți

“Thou seest we are not all alone unhappy: / This wide and universal theatre / Presents more woeful pageants than the scene / Wherein we play in.” Ori, în forma ce ne e deja familiară: ”Nu suntem singurii nefericiţi: / Căci în nemărginitul teatru al lumii / Se joacă întâmplări mai dureroase / Decât pe scena noastră.” O spune Shakespeare. O spune Ducele. I-o spune lui Jacques cel melancolic. O spun, de fapt, atâția alții pășiți în timp înaintea celui al cărui destin a fost închis în chiar ziua nașterii sale. O spun filosofi, patriarhi, oameni de rând, oameni cu stare, oameni fără nimic pe lume. E plină realitatea de atare învățăminte, câte nu putem cuprinde nici cu mintea, nici cu spiritul.

Ceea ce putem asimila însă, dincolo de nefericirile noastre, atât de adânc agățate de noi uneori, încât pare că doar o amputare a inimii ne-ar putea scăpa cu adevărat de cele ce le trăim, sunt realitățile celorlalți. Atunci când cădem sunt oameni care ne oferă nu mâini de care să ne sprijinim (pentru că nu mâinile ne sunt cele amputate), ci povești. Propriile povești. Acele istorisiri care fac din povestea noastră un semn de carte, într-un almanah de zeci și sute de alte amintiri mai tragice ori mai comice, mai spectaculoase ori mai banale.

Nu știu dacă e o întâmplare ori un dat al sorții, însă nu a fost zi în această săptămână să nu ascult o altă poveste de viață. Cu fire întortocheate, cu deznodăminte felurite. Am ascultat atent. Astăzi însă am privit atent. Nu urechile mi-au fost cele încercate. Ci ochii. Am privit atent un om care s-a ridicat să pășească sferturi de pași. S-a ridicat zâmbind.

Nefericirile sunt multiple pe lumea asta. Însă atunci când, din nefericirea ce o trăim, reușim să ne ridicăm pe noi înșine, nu suntem doar noi cei înălțați. Ci un întreg univers de nenoroc este diluat într-o secundă de către voința unei ființe umane de a se ridica. Și a păși.

Putem fi mărunți și putem fi măreți, deopotrivă. E o alegere, în cele din urmă.