Cine suntem, de fapt?

Cine suntem când nu suntem ce spun ceilalți că suntem?
Acum 12 ani, am descoperit că am hernie de disc. Probabil o aveam de mai multă vreme, dar abia atunci am realizat. Căci am rămas blocată, după un meci de bachet, și n-am mai avut decât opțiunea spitalului. S-au repetat episoadele de blocaj până când, într-un final, am ajuns la un medic care mi-a spus că n-am să mai fac sport în viața asta. Dacă vreau să fiu funcțională. La momentul acela mergeam mult cu bicicleta ceea ce, după spusele doctorului, îmi dăuna teribil. Aveam 22 de ani și unicele perspective sportive erau înotul și șahul. Ceea ce, pentru cantitățile industriale de adrenalină pe care le genera creierul meu, era destul de apăsător.
După acest episod, am trăit multă vreme cu ideea că nu am să mai fac mișcare. Că trebuie să-mi găsesc alte modalități de a-mi consuma infinita adrenalină, căci sportul nu mai e pentru mine. Totuși, pentru că am reacții adverse la orice se cheamă ”autoritate”, am răbdat cât am răbdat și apoi am reînceput să fac sport din nou. Bicicletă, alergat, plimbat. Ce mi-era la îndemână la acel moment.
Mi-am adus aminte de acest episod azi dimineață, în timp ce mergeam la sală, și am realizat că suntem, fără voia noastră, suma unor infinite condiționări venite din partea celorlalți. Ale părinților, ale profesorilor, ale colegilor, ale prietenilor, ale cunoscuților și, mai nou, chiar ale necunoscuților. Suntem atât de tributari etichetelor pe care ni le pun alții, încât nu mai știm cine suntem noi, dacă ne dezbărăm de toate atributele cu care ne-au cadorisit ceilalți, de-a lungul existenței noastre.
Câți părinți, fără să realizeze, le-au limitat propriilor copii șansele de a fi mai mult decât păreau că pot fi? Câți le-au spus că nu au talent la pictură? Ori că nu au ureche muzicală? Ori că sunt rigizi și dansul nu e pentru ei? Ori că nu au prea multă imaginație, cât să scrie o compunere? Ori că matematica e pentru copiii inteligenți? Câți profesori, fără să-și dea seama, au pus etichete pentru că, limitați fiind la rândul lor de alte condiționări, și-au evaluat proprii elevi sau studenți exclusiv prin canoanele știute de ei? Câți prieteni, vrând să ne facă bine, ne-au îndemnat să stăm potoliți, explicându-ne că nu e pentru noi x sau y lucru?
Ce am putea fi când, dezbrăcați de tot cumulul de însușiri asimilate din exterior, ne-am opri un timp și ne-am uita în oglindă? Oameni liberi. Cu adevărat liberi. Fără limitări. Și fără limite.