Prima alergare pe zăpadă

Am încheiat prima alergare oficială din acest an – 10.8 kilometri la Semimaraton Gerar #2.1 ~ 2023. A fost cea mai lungă opțiune la individual, căci altfel m-aș fi aventurat la mai mulți kilometri.
Am bifat mai multe premiere în seara asta: prima alergare nocturnă în context competițional. Și prima pe zăpadă. Bașca, am alergat la cursa de băieți, căci la fete n-aveam cum să ajung. Sigur, fără timpi oficiali, căci nu eram la cursa care trebuie. Dar alergarea a fost minunată. Chiar mai ușoară decât cele două clase de la prânz, care m-au epuizat mai tare, la drept vorbind.
Știu că e bau-bau pentru unii acest sport. Și pentru mine a fost, până nu demult. Însă e cel mai purificator dintre toate. Te botezi și răs-botezi, la fiecare pas pe care îl faci. Care devine un fel de mantră pentru următorul. Și, chiar dacă alergi în cerc (pe asfalt sau în viață), devii tot mai conștient. Și de alergare, și de cerc. Iar ăsta e singurul fel în care poți părăsi propriul cerc al repetitivității, care se traduce în neputință, de cele mai multe ori. Înțelegându-l, acceptându-l și abia apoi ieșind din el.
Personajul lui Paler, din ”Viața pe un peron”, vorbea, printre altele, despre șah. Și despre felul în care acest sport, dacă-l practici fără partener, pentru că te afli într-un fel de sevraj al mutărilor pe care doar tu singur le poți gestiona, te duce în punctul în care trebuie să te confirmi și să te invalidezi pe tine însuți. Concomitent. Căci și piesele albe, și cele negre, îți aparțin deopotrivă. Asta face și alergarea. Îți validează voința. Și îți invalidează neputința. Ambele, părți ale aceluiași întreg. Desigur, în călătoria asta lucrurile se petrec și viceversa. Căci și voința este uneori invalidată, și neputința validată. Dar asta dă sens și sevă vieții, până la urmă.