Destin și liber arbitru

Există o dualitate permanent prezentă în viețile noastre, într-un fel sau altul – a destinului și a liberului arbitru. Nici măcar multele școli de filosofie, care s-au succedat până la acest moment, nu au reușit să ajungă la un numitor comun, în ceea ce privește acest ”adevăr suprem”. Doar că, poate ca multe lucruri de pe lumea asta, cărora le căutăm un sens (fără să-l găsim, de fapt), și problema destinului, anulat de liberul arbitru, ori a liberului arbitru, doborât de destin, are o soluție simplă. Nu simplistă.
Oricare ar fi marele adevăr, pe care nu-l vom afla, probabil, niciodată, e foarte puțin relevant. Căci, în dinamica existenței umane, un singur lucru ar trebui să conteze – călătoria. Iar dacă respectiva călătorie te duce acolo unde a fost scris (de către forțe mai înalte decât cele pe care le putem percepe noi, la nivel conștient) să te ducă, e perfect în regulă. Iar dacă există un liber arbitru, datorită căruia avem această infinită libertate (care e, în fond, una din valorile supreme ale umanității), e la fel de bine.
Oricum ar fi, călătorim. Haotic, către neant. Sau asumat, către același neant. Dacă schimbăm un grăunte de paradigmă doar, vom înțelege că fiecare secundă pe care o trăim, indiferent cum o trăim, reprezintă chintesența existenței. ”Deznodământul” e doar un premiu pe care umanitatea l-a născocit, temându-se de multul prezent pe care ar trebui să-l gestioneze cumva, dacă l-ar integra pe deplin în cotidianul său conștient.
Călătoria. Și călătorii care ne însoțesc. Un subiect pentru o scurtă povestire. Non-cehoviană.