Despre diade

Ce se întâmplă între doi oameni, pe lumea asta, indiferent de natura relației lor, e o chestiune care ține de cei doi. Asta pentru că nimeni altcineva nu e acolo. În acea dinamică pe care nu poți pune mâna. Pentru că e pură imaterialitate. Nimeni altcineva nu vede tăcerile, nu simte privirile, nu înțelege ascuțimea tăișului unei retorici non-verbale. Nimeni. Oricât de prezent fizic ar fi. Așa că cine e în drept să judece un ”dialog” la care nu a participat? Nici ca martor, nici ca actant? Sunt multe pietre pe drumurile pe care le parcurgem, în fiecare zi. Și nu-i chiar complicat să ne aplecăm și să aruncăm cu ele. După unul sau după altul. În funcție de simpatii. Și prietenii. Ori în funcție de ceea ce avem senzația că se traduce prin fidelitate.
Comunicarea între doi oameni e verbală într-un procent complet nesemnificativ. Nonverbalul și paraverbalul ocupă mai mult de 90% din procesul comunicării. Iar realitatea, așa cum spunea Parmenide cu multe sute de ani în urmă, și cum a fost susținut, ulterior, și de Platon, e diferită de aparențe. Toți ne rescriem narativele. Zi după zi. În funcție de cum ni le amintim. Sau de cum ne-ar servi să ni le amintim. Nu neapărat pentru a face rău altora. Ci pentru a ne justifica nouă înșine felul în care ne purtăm cu cei din jur. Căci cu un om pe care ți-l schițezi în minte ca fiind rău, te poți purta rău, fără să simți vreo remușcare. Însă un om bun te poate vulnerabiliza. Și ai nevoie să-l demonizezi. În fața ta și în fața altora. Ca să te justifici pe tine, în primul rând, atunci când te uiți în oglindă.
Când mă refer la bunătate și răutate, nu le pun în cutiile absolute ale chintesenței lor de valori cardinale. Ci pe un spectru. Ca tot ce e omenesc pe lumea asta.
Istoria pe care o cunoaștem nu e cea care s-a întâmplat aievea. Ci e istoria celor care au ales să o povestească. Nu a celor care au ales să tacă. Poate că e drept să fie așa. Ori poate că e nedrept. Însă a fi părtinitori cu capul monedei, pentru că am aruncat de trei ori cu banul și a căzut așa, nu înseamnă că trebuie să uităm de existența pajurei. Care e acolo, în aceeași măsură. Oricât am alege să o ignorăm. Sau să o demon(et)izăm.