Nevoia celebrării

Uneori mi se pare stranie nevoia umanității de celebrare în zile anume a unor sărbători anume. Poate că sunt eu excesiv de restrictivă cu mine însămi. Sau poate că îmi plac prea mult micile și marile momente de atenție dăruită cuiva, în zile banale. Ori în seri mistuite întâmplător într-un calendar inutil. Zile și seri ce n-au ambalaje frumos împachetate sau sunet de șampanii desfăcute la unison.

E ceva ciudat în destinul unei femei. Pentru că e loc și de fragilitate, și de forță, și de umanitate, și de cruzime, și de sexualitate, și de frigiditate, și de început, și de sfârșit. Un amestec atât de antagonic, pe care nici măcar noi între noi nu-l înțelegem. Intern, în cadrul propriul ”regn”.

Și viața mea, ca a multora dintre noi, a fost marcată de femei. Infinit mai mult decât de bărbați. Și m-am îndrăgostit, de-a lungul acestei vieți, de mult mai multe femei decât de bărbați. Pentru că femeile sunt ca un miraj – au darul de a exista și a nu exista în viața ta. Concomitent. Au farmec. Și mister. Și milioane de gânduri. Și trasee lungi, labirintice. Și priviri uneori sălbatice. Și gesturi uneori tandre. Și frumusețe. Și patimă. Și o fărâmă de maternitate bine conservată. Nu poți ajunge la ele altfel decât cu infinită răbdare. Sau cu o doză consistentă de nebunie. Sau scriind jurnale infinite. În seri rătăcite pe te miri unde.

Nu prea știu ce înseamnă să fii femeie. Cred că n-am știut niciodată. Și nici nu m-am simțit niciodată așa. Mi-e infinit mai confortabil să rămân în starea de copil. E mai puțin periculos. Și e un loc din care poți iubi pe oricine, oricât. Și te poți îndrăgosti într-un soi de libertate pe care adulții au pierdut-o demult. Rătăcind-o în frici infinite ori în prejudecăți nesfârșite. Sigur, copiii sunt vulnerabili. Și în fața femeilor, și în cea a bărbaților. Ceea ce face din viața multora dintre noi, încă neasumați în stările noastre adulte, un roller-coaster complicat.

Aș avea multe de scris despre femei. Căci mi-au rupt bucăți consistente de carne de pe mine. Pe care le-am adunat de pe jos într-un fel straniu. Dintr-o dorință de supraviețuire care era mai degrabă virtutea unui ADN consistent, decât a propriei voințe. Însă am țiglele propriului acoperiș destul de rătăcite în varii spații temporale și atemporale, la momentul acesta. Și nu pot scrie mai mult.

Pentru că nu mă pot servi de cuvinte decât în doze limitate, nu vreau decât să le urez la mulți ani tuturor femeilor de care m-am îndrăgostit în viața asta. În diferite momente ale existenței. Și pe care le-am iubit mai mult decât am știut vreodată să mă iubesc pe mine însămi.

Mi-ați răsturnat destinul de un infinit de ori, bunelor, dragelor, doamnelor. Și m-ați învățat că iubirea și ura pot coexista în realitatea proximă, precum fețele unei monede. Mulțumesc! Pe alocuri cu recunoștință. Pe alocuri cu dor. Pe alocuri cu înțelepciune. La mulți ani!