Moneda autenticității

Am crezut întotdeauna că autenticitatea e cea mai bună monedă de schimb în relațiile interumane. Că fiind ceea ce ești e suficient. Și pentru propria persoană, și pentru ceilalți interlocutori. Numai că lumea ”oamenilor mari” e un tărâm al jocurilor de tot felul, al alianțelor, al prieteniilor mai mult sau mai puțin autentice, al disimulării. De dragul a ceva ce n-o să pricep nicicând. Politicile interpersonale sunt la fel de păguboase precum cele pe care le vedem în presă. Sunt chiar mai rele, de fapt, pentru că se întâmplă în proximitatea noastră. Și ni se lipesc de epidermă. Iar într-un final se cronicizează. Nu mai știi ce e joc și ce e realitate. Pentru că nici nu mai contează, de fapt. Cine e prietenul cui, și din ce rațiuni. Dincolo de alianțe manufacturate strâmb, avem nevoie și de apartenențe croșetate drept. Și onest. Dar cine le mai poate separa?

Și totuși, nicio disimulare de pe lumea asta, de dragul niciunui parteneriat favorabil, nu e mai rea decât cea în fața propriei persoane. Cred că n-am mai trăit de ani buni o zi în care am disimulat atât de mult buna dispoziție, în vreme ce în interior mi se dărâma un univers întreg. Nu cred că m-am simțit mai auto-claustrată de necesitatea unui zâmbet gregar, în vreme ce nu doream decât să stau ghemuită într-un colț de singurătate și să plâng tot amarul resimțit. Și infinita umilință, ”parcată” și ea într-un la fel de profund spirit amar încărcat de umor.

Mă bucur totuși că se râde cu mine și lângă mine. În vreme ce în mine se varsă o atât de inifinită durere nepermisă social a fi afișată. Asta înseamnă că am totuși o fărâmă de epidermă de adult lipită de mine. Care reușește să îmbrace și cel mai adânc înec în cel mai negru neant.

Copiii îi cred pe adulții din jurul lor când le spun lucruri. Au credință (ce cuvânt gol, uneori). Chiar dacă sunt păcăliți, iar și iar. Deși prea multa încredere nedublată de fapte e o păcăleală venită din sine, nu din exterior. Copiii nu înțeleg că oamenii sunt așa cum o arată faptele lor, nu vorbele. Că oamenii se descriu pe ei înșiși în feluri distorsionate profund de realitatea faptelor și acțiunilor lor. Iar fărâmele de copii din plăsmuirea asta adultă care se presupune că ar trebui să devenim, odată cu înaintarea în vârstă, rămân totuși captivi credințelor livrate conștient sau mai puțin conștient de oamenii mari din jurul lor.

Deși sunt și eu psiholog, și fac consiliere, deși sunt și eu client în terapie, deși înțeleg (în parte) mecanismele psihologice multe și variate din spatele acțiunilor noastre și ale celor din viețile noastre, nu reușesc să calibrez imaterialul acesta care roade până la o disoluție totală. Fie ea și imaginară. Terapeuta mea, de formare psihanalitică, spune că suferința e bogăție și resursă, e găoacea aceea din care iese un sine nou, transformator și plin de belșug emoțional, un sine care e la fel de al nostru ca toate celelalte bucăți care ne compun. Dar care ne e străin, până în momentul descoperirii. Cognitiv, n-aș putea să o contrazic. Emoțional, e o cale lungă și anevoioasă. Dar dacă tot avem această infinită capacitate de auto-tortură internă, presupun că e un revers al oricărei medalii de pe lumea asta, de a ne putea și mângâia cândva. Cu propriile mâini, ale celor care ar trebui să ne fim. Fără să așteptăm mâini străine care să ne consoleze realitățile interne. Căci această așteptare e la fel de verosimilă precum ecoul surd al aplauzelor de după încheierea unui spectacol de teatru.