Viața cotidiană ca spectacol

În logica lui Erving Goffman, viața cotidiană e un spectacol. În care ai nevoie și de aplauze, și de spațiu pentru sine, să-ți poți ”găsi” personajul, și de timp pentru a-ți repeta replicile alea pe care tot nu reușești să le memorezi. Dar și în viața cotidiană, ca și în teatru, știi că ai nevoie de parteneri de scenă care să-și spună propriile replici, ca răspuns la replicile tale. Sau viceversa. Știi că ai nevoie de obiecte de recuzită, care să servească acțiunilor tale. De un decor potrivit, care să cadreze cu realitatea ilustrată scenic. De costume. De machiaj. De microfoane, uneori. Și de public. Acel al patrulea perete diluat în formule umane. În ochi care te văd. Care te ascultă. Care sunt interesați de fărâmele acelea de replici fără de care se poate trăi, cu certitudine. Dar care, în momentul ăla, sunt tot universul tău. Și-ai avea atât de mare nevoie ca cineva să-ți dea un gram de timp, pentru a asculta acele replici. Totuși, dacă dintr-o sală plină, cu un scaun gol, alegi să-ți focusezi atenția fix acolo, în momentul de climax emoțional, e un întreg eșafodaj care se dărâmă. Pentru că pe acel scaun nu sunt acei ochi care să te vadă. Și nici ochii tăi, de prea multele reflectoare care-ți luminează personajul, nu văd o întreagă sală venită acolo să te aplaude. Pe tine, Hamlet. Ori pe tine, Gertrude. Ori pe tine, amintire de demult a unui cândva bufon pe nume Yorick.