Teatrul te condamnă la viață

Teatrul te condamnă la viață. Te condamnă la a privi ceea ce în rutina cotidiană poți lesne evita. Pentru că ai chei care să te claustreze protector în propria singurărate. Ori în propria realitate pe care n-o vrei oglindită decât prin sticla aia, cumpărată de demult de la un anticar, poate. Unica în care te poți privi fără să te temi. E strâmbă, lipsesc bucăți din ea. Dar ce nevoie ai avea să te vezi întreg? De vreme ce totuși vezi ceva, n-ai nevoie de bucăți din tine care-ți sunt la fel de străine precum realitățile interne ale altor semeni.
Și dacă nu ai chei, ai porți. Și dacă nu ai porți, ai ziduri. Și dacă nu ai ziduri, ai eternități. Dar teatrul te aruncă în hăul acesta din care lipsește peretele protector, care să te scape de suferința personajelor, de naivitatea lor, de ura lor, de furia fără de care conflictul născător de act teatral nu ar putea exista.
Teatrul nu are nevoie de zile de sărbătoare, spre a fi celebrat. Căci ne e existență permanentă în care învățăm să răsărim altfel, în fiecare zi în care suntem și noi personaje pentru alți spectatori. Și-avem și noi pereți căzuți, care ne expun vulnerabilității de care atât de tare ne ferim. Și-avem și noi reflectoare care ne orbesc. Dar pe care le acceptăm, pentru că în fix acel moment trebuie să strălucim, ori să spunem replici așteptate de alte personaje din proximitatea noastră.
La mulți ani, teatre cândva drag. Astăzi e mult pietriș unde era cândva iubire. Dar poate că iubirea e doar idee plămădită din aceeași iluzie din care și tu ești alcătuit. Îți doresc să-ți fie existența la fel de lungă precum cea a ființei umane. Ca să nu ajungem vreodată, în universul ăsta mult prea mare, pentru măruntele noastre existențe, să nu avem șansa de a fi oglindiți. Căci unghiurile noastre moarte, pe care le ratăm, fiecare în parte, sunt fix răspunsurile claustrărilor noastre cotidiene.

Teatrul te condamnă la viață. Te condamnă la a privi ceea ce în rutina cotidiană poți lesne evita. Pentru că ai chei care să te claustreze protector în propria singurărate. Ori în propria realitate pe care n-o vrei oglindită decât prin sticla aia, cumpărată de demult de la un anticar, poate. Unica în care te poți privi fără să te temi. E strâmbă, lipsesc bucăți din ea. Dar ce nevoie ai avea să te vezi întreg? De vreme ce totuși vezi ceva, n-ai nevoie de bucăți din tine care-ți sunt la fel de străine precum realitățile interne ale altor semeni.
Și dacă nu ai chei, ai porți. Și dacă nu ai porți, ai ziduri. Și dacă nu ai ziduri, ai eternități. Dar teatrul te aruncă în hăul acesta din care lipsește peretele protector, care să te scape de suferința personajelor, de naivitatea lor, de ura lor, de furia fără de care conflictul născător de act teatral nu ar putea exista.
Teatrul nu are nevoie de zile de sărbătoare, spre a fi celebrat. Căci ne e existență permanentă în care învățăm să răsărim altfel, în fiecare zi în care suntem și noi personaje pentru alți spectatori. Și-avem și noi pereți căzuți, care ne expun vulnerabilității de care atât de tare ne ferim. Și-avem și noi reflectoare care ne orbesc. Dar pe care le acceptăm, pentru că în fix acel moment trebuie să strălucim, ori să spunem replici așteptate de alte personaje din proximitatea noastră.
La mulți ani, teatre cândva drag. Astăzi e mult pietriș unde era cândva iubire. Dar poate că iubirea e doar idee plămădită din aceeași iluzie din care și tu ești alcătuit. Îți doresc să-ți fie existența la fel de lungă precum cea a ființei umane. Ca să nu ajungem vreodată, în universul ăsta mult prea mare, pentru măruntele noastre existențe, să nu avem șansa de a fi oglindiți. Căci unghiurile noastre moarte, pe care le ratăm, fiecare în parte, sunt fix răspunsurile claustrărilor noastre cotidiene.