Când te oprești din alergare

”C-așa mi-e viața – o goană,

Și astfel durerile trec…” (G.T.)

Când te oprești din alergare (cea sportivă) luni la rândul, a o lua de la capăt necesită un efort consistent. Știi că, cu cât pauza e mai lungă, cu atât mai anevoioasă e și revenirea. Și nu te îndemni cu ușurință. Frustrat fiind de inutilitatea unui nou început. De vreme ce atâtea eforturi, atâtea curse, atâtea nopți înțesate de alergări felurite au fost degeaba. Totuși, balanța între utilitate și inutilitate nu e justă, pentru măsurători proxime. Însă, pe termen mediu și lung, orice alergare rămâne stocată undeva. Într-o memorie care nu se pierde în vârtejul uitării. Aș crede că și viața, cu toate neajunsurile ei, are aceeași calitate și același defect al alergării. Dacă te lași păgubaș, prins în mrejele atâtor începuturi ce se vor a fi consumate, pentru câte un mâine dobândit anevoios, se prea poate să te lipsești de acel mâine. Dacă înțelegi însă că fiecare kilometru strâns din experiențele, durerile, interacțiunile și alergările mai strâmbe ori mai drepte, în nopți lipsite de felinare sau în zile prea înțesate de soare n-au fost tocmai degeaba, și că fiecare nouă revenire nu e cu adidașii proaspăt scoși din cutie, ci cu ei îndeajuns de rodați încât să nu te alegi cu bătăturile de odinioară (ci poate cu altele noi, dar pe care să știi să le tratezi mai bine), poate că revenirea nu mai e atât de anevoioasă.

Am simțit cu profundă credință, în ultimii ani, că sportul oglindește fiecare bucățică din ceea ce suntem sau ceea ce putem fi. Că fiecare efort la care ne supunem corpul se traduce într-o victorie pe care o oferim minții. Că fiecare moment în care alegem să ne mișcăm, organizat și conștient, e o șansă pe care ne-o dăm la cromatica cotidiană. Că fiecare picătură de sudoare pe care o pierdem echivalează cu o nouă zi câștigată. Și că fărâma aceea de echilibru chimic, pe care poate că n-o valorizăm îndeajuns de mult, e grăuntele de speranță de care avem atâta nevoie, uneori.