Termometrul timpului

Dacă timpului i-am putea atașa un termometru care să ne măsoare emoțiile, stările, cognițiile, probabil că am cuantifica altfel zilele, lunile, anii care se tot scurg. Am ști care sunt anotimpurile ce ne văduvesc de entuziasm, care cele ce ne ridică pe culmi și care cele ce ne lasă indiferenți. Și am putea, astfel, să ne protejăm de toate experiențele pe care ar urma să le trăim cu scuturi personalizate. Cu instrumente corecte. Certe. Tributare științei, nu intuiției.

Spunea cineva (deși nu-mi aduc aminte cine) că, analizând fiecare zi în parte, nu sesizăm niciun fel de schimbare la propria persoană. Dar, măsurând peste timp, totul e diferit. Însă nu prea putem inferenția, la drept vorbind, care sunt anotimpurile marilor schimbări. Când se petrec ele și pentru care motiv. Aș crede, mai degrabă, că ne păcălim estetic cu tot felul de refugii frumos colorate, armonizate însă pe șevalete nedemne chiar și de un salon modern al refuzaților. Crezând, naivi, că timpul, în măreața lui generozitate, va fi generat mari schimbări, de vreme ce clepsidrele au tot strâns grămezi de nisip în jumătăți de speranțe încă nescurse. Și totuși marile schimbări nu se petrec pur și simplu. Uneori, nu se petrec deloc. Iar grămezile de nisip rămân intacte, înghesuite în propria incapacitate de a deveni altceva decât ceea ce sunt deja.

Mă apasă îngrozitor de tare previzibilul acestui aparent imprevizibil anotimp. Și, mai cu seamă, certitudinea lui. Căci știi, inevitabil, că se întoarce. Ca orice anotimp de pe lumea asta. Căruia nu-i poți pune niciun fel de stavilă.