Mitologii contemporane

Electra se întrupează din jale pentru că nu are opțiuni. Pentru că e damnată la o suferință primită ”de-a gata”. Pentru că realitatea pe care e obligată să o trăiască e un narativ născut din fapte exterioare ei. Și pentru că, în fond, niciuna dintre faptele ei nu spală, nu vindecă, nu curăță.

Tristețea e un algoritm profund personal. Oricare ar fi izvorul ei. Oricâte nume, oameni sau întâmplări ar ciopli din exterior, cu unelte mai potrivite sau mai puțin potrivite, arhitectura interioară își are regulile ei estetice. Pe care nicio filosofie nu le poate îngloba categorial. Întru înțelegere. Ori întru armonie. Ori întru o descifrare mai acătării a nimicului ăstuia care se lipește de ființa omenească și-i cioplește cele mai adânci resorturi.

Tristețea e un tribut al condiției omenești. E moneda pentru traversarea inversă a râului Styx. Rătăcind în viață, nu în moarte. Tristețea n-are glas. N-are lacrimi. Nu-i, în fond, decât o plămadă de imaterial care zgârie. Și te întrebi cu ce instrumente. Căci n-are nimic ascuțit în contururile ei. Și totuși împunge. Și totuși rănește. Și totuși sculptează, pe interior, după voia proprie. Independent de canoane. Ori de deznodăminte.