Dragă 2024

Dragă 2024,

Poate e prea devreme pentru concluzii. Pentru mulțumiri și reproșuri. Pentru false clasamente. Pentru dări de seamă. Pentru tot ce se mai face la finele unui an. Am tot crezut, în ultimii ani, că proximitatea temporală ne păstrează subiectivismul la cote care nu ne permit să fim conciși, coerenți, onești cu toate cele trăite. Numai că viața, în feluritele ei descifrări, e un continuum de bune și de rele, al căror deznodământ imposibil de ancorat într-un timp anume nu ne permite prea multe retușuri tardive. Ceea ce înseamnă că ar fi tare bine să ne oprim, atunci când e loc de concluzii ori de rezoluții, și să punem laolaltă, pe liste poate abstracte, ceea ce va rămâne închis în cufărul bisect al acestui an.

Nu știu unde să te poziționez, în panoplia cu identități temporare și temporale. N-ai fost nici bun, nici rău. Căci ai fost și bun, și rău. Mi-ar fi inutil orice talger, pentru că cele două polarități nu se compensează și nu se potențează una pe cealaltă. Ci trebuie înțelese ca atare, în individualitățile lor absolute. Pe harta mea, fără nuanțe de gri, nu e loc de cale de mijloc. Deși am lăsat o fărâmă de spațiu, un timp nu foarte îndelungat, coabitării dintre alb și negru. Și n-a fost chiar atât de rău.

Ne-ai robotizat și mai tare. Deși eram deja cablați destul de consistent la ecrane, butoane și notificări. Acum avem însă un prieten nou, pe numele lui chatgpt. Care ne spune orice, oricând, oricum. Fără priviri strâmbe, fără reproșuri, fără regrete, fără dubii, fără așteptări, fără favoruri. Fără tot ce e alunecos în ființa umană. Desigur, și fără sentimente. Ori emoții. Ori valori. Dar cine mai are timp de așa ceva? Între două scroll-uri, trei e-mailuri și zece notificări, e prea puțin spațiu rămas pentru banalități omenești.

Ne-ai scindat și mai tare. De fapt, poate că eram deja scindați. Dar nu realizam asta. Și-mi dau seama că toată partajarea asta virulentă și, pe alocuri, violentă, e fructul foarte copt al unei inegalități născute nu în acest an. Ci în momentul în care am generat, într-o concomitență demnă de o cauză mai bună, sisteme pentru educații private, de o calitate net superioară celor publice, dar și sisteme private de calitate, per se. Ori, în clipa în care pe chipul unui om de 25 de ani vezi o infinită panică, cauzată de banala necesitate de a completa niște formulare online (pentru simplul motiv că ceea ce reprezintă a doua noastră natură, pentru alți concetățeni e ceva străin și abstract), încetezi să te mai miri de ce prezentul arată așa și nu altfel.

Ne-ai oferit un limbaj al unei științe încă tinere – psihologia, pe care nu-l putem stăpâni, de fapt, fără o asiduitate a curiozității și a cunoașterii academice. Însă emoțiile, traumele sau atașamentele precare par instrumente de lucru la îndemână pentru oricine. Le putem invoca oricând. Ori face inferențe pe seama lor. Dar ce armă periculoasă devine fragila pojghiță a pseudo-cunoașterii, atunci când se crapă în insule terapeutice fără continente în proximitate.

Presupun că orice final vine însoțit de urări de rămas-bun. Sau de speranțe de mai bine. N-am nici urări, nici speranțe. Nici planuri. Deși mai sunt două zile până la final, nu mă aștept la miracole sau fatalități, pe ultima sută de metri. Dar cine știe?

Rămânem, totuși, cu cel mai prețios dar pe care un an ni-l poate dărui: 366 de răsărituri și de apusuri. Pentru care simt nevoia unui ”mulțumesc”.