Către proaspeții studenți

Dragi boboci,

Există volatilități care rămân impregnate în epidermă. Și altele care se răspândesc departe, ca și când substanța-mamă, din care au dispărut, nu va fi existat nicicând.

Vă invidiez, pe alocuri. Nu pentru anii puțini pe care-i aveți. Ci pentru experiențele acestea multe care vă așteaptă. Pentru transformările utile și inutile în pragul cărora vă aflați. Și pe care pășiți cu nonșalanța vârstei, cu imprudența tinereții și cu speranța că acest nou drum al studenției vă va face oameni mari. Am fost de multe ori boboacă. Poate de prea multe ori. Iar fiecare început l-am trăit altfel. Pentru că decadele au fost diferite. Deși dorințele mele au rămas aceleași.

V-aș dărui, pe cărarea aceasta destinală, poate, a fiecăruia în parte, o fărâmă din infinitul meu entuziasm legat de ceea ce înseamnă o facultate. Însă v-aș da, odată cu fluviul acesta de fericire necondiționată, și un munte de tristețe. Și nu știu dacă vi s-ar părea o tranzacție care să merite tot efortul emoțional aferent. Căci vârfurile și hăurile, în felul acesta intens de a iubi o instituție și oamenii care o compun, înțeapă și găuresc sufletul. Dar poate că, de n-ar fi așa, povestea asta cu epilog necunoscut n-ar fi la fel de frumoasă.

Vă doresc să aveți parte de profesori care au citit și nota aceea de subsol, din contractul cu propria persoană, atunci când și-au ales această meserie. Anume că vor fi vieți pe care le vor schimba. Cu sau fără intenție ori planificare. Vă doresc să aveți parte de profesori care taie cordoanele ombilicale ce se vor fi creat în anii studenției cu blândețe și înțelepciune, la finalul acesteia. Vă doresc să aveți parte de profesori care să vă fie prieteni, după ce vă vor fi fost dascăli.

Fiecare facultate în parte are cultura ei specifică. Are răsăritul ei. Și zgomotul ei. Pentru mine, sociologia suna a tinerețe, a prospețime, a nou. Teatrologia – a tăcere, a izolare, a elitism. Fotografia, a curiozitate și a mecanică. La psihologie, cea mai proaspătă facultate din mintea și din inima mea, e un permanent zgomot de chei. Izvorât din multele unghiuri ale unei clădiri cu forme atipice. Chei care închid și care deschid universuri și realități. E o adevărată provocare studențească să te poziționezi de o parte sau de alta a multelor uși care despart și împart școala aceasta, căreia încă îi sunt învățăcel.

Ce vă doresc vouă, dragi boboci, îmi doresc și mie. Deși am ani mulți. Și o eternitate de studenție în spate. Dar încă mă bucur ca un copil. Pentru că mă pot sui iarăși în acest carusel pe care îl iubesc cu fiecare celulă care mă compune. Și mă supăr ca un copil. Pentru că micile și marile furtuni, de care am avut sau nu parte, m-au văduvit astăzi de un nou Gaudeamus igitur. Dar bucuria acestui nou început e mult prea mare ca să fie umbrită de mărunte chestiuni logistice.

S-avem un an universitar așa cum ne este necesar fiecăruia dintre noi!