Iubirea e un lucru mare

”Iubirea e un lucru mare care leagă două inimi tare.”

Scriu despre iubire nu pentru că vreau să scriu despre iubire. Așa cum a intenționat Victor Ion Popa în celebra sa piesă, din care am extras citatul de mai sus. Ci pentru că vreau să scriu despre teatru. Acela nevăzut, obscur, meschin și mărunt, care se află dincolo de cortină. Care nu se joacă pe sfânta scândură, acest sacru eșafod al creației artistice, ce îngroapă și dezgroapă existențe vreme de câteva ceasuri.

Atunci când m-am angajat în teatru, cu mai bine de zece ani în urmă, iar cortina a încetat să mai existe, mi-am promis mie însămi că am să-i protejez pe cei care încă pot purta acest văl al convenției de adevărurile triste ale unei realități uneori deloc plăcute. Din spatele acestei perdele care păcălește. Însă marile sentimente ale ciracilor celor două muze – Thalia și Melpomene – nu sunt întotdeauna decât mari vorbe, presărate cu intenția conștient dramatică de a aduna adepți care să le cânte în struna propriilor micimi umane. Căci, atunci când iubești cu adevărat teatrul, înțelegi că el e compus din oameni. Care au nevoie de respect mai mult decât personajele pe care tu, entitate creatoare, le pui în scenă. Dar sigur că astea sunt detalii pe care le ignori, când te ipostaziezi în victimă în fața unor oameni care n-au acces decât la ce vrei tu să aibă acces. Cu certitudine, un tremurat de mâini, când vine vorba de un chirurg, poate costa vieți. Și o neatenție, din partea unui tehnician, se poate încheia tragic. Iar a sublinia o atare realitate e una. Dar a jigni cu bună știință, e cu totul altceva. Nu din prea multă empatie umană. Ci din frustrarea că o reprezentație cu ”jurați” n-a ieșit tocmai perfect.

Nu-mi plac de niciun fel resentimentele exprimate public. Nu ajută pe nimeni și nu fac niciun bine, în fond. Însă mă simt datoare să o fac. Pentru că una dintre instituțiile care îmi este casă și acasă este supusă unui nedrept oprobriu public. Din partea unui individ care a mai trecut pe aici. Și, contrar profundelor și prelungitelor sale nemulțumiri, a ales să mai treacă o dată. Deși pare că mediul nostru atât de dizarmonios nu coincide în niciun fel cu armonia sa interioară, atât de serenă și de candidă.

Nu vă grăbiți să cântați prohodul, dragi colegi de breaslă, ”iubitori” de teatru. În căutare de răsărituri falnice, care să închine apusuri pe care vi le-ați dori. Dar sunteți îndeajuns de lași (a se citi afabili și amabili) pentru le exprima direct, preferând felul mărunt în care alegeți să vă trăiți existența, de dragul unui carierism efemer.

Am o limită foarte clară a toleranței în raport cu jignirile aduse instituțiilor din care fac parte. Și aici se încheie și buna mea credință, și asertivitatea, și empatia. Știu că atunci când alegi calea mocirlei, nu poți rămâne pur. Însă uneori e nevoie și de așa ceva.

P.S. N-am de gând să răspund la niciun fel de comentariu. E doar un gând personal, care nu are nicio intenție de a fi supus vreunei dezbateri.