A fost odată ca niciodată…

A fost odată ca niciodată…

Copiii nu au nevoie de adulți pentru a le înlesni credința în personajele-eroi pe care le investesc cu atâtea și atâtea calități. Sigur, au nevoie de un intermediar care să-i pună în contact cu acele povești. Care să le ofere resursa principală, astfel încât ei să-și poată duce la îndeplinirile ”sarcinile” imaginarului. Într-un fel anume, care pentru mine e destul de evident, școala, în calitatea ei de cadru-suport, e adultul ce înlesnește condiția narativă dintre studenți și profesori. Nu pentru că primii ar exista în realitate, iar ceilalți ar reprezenta doar plăsmuirile lor. Ci pentru că nu ai nevoie de prea multe, ca student, pentru a crede în profesorii tăi. Aceste personaje care-ți arată tot felul de adevăruri. Care te poartă în universuri cu eroi și zmei. Care te pun la încercare, prin diferite probe pe care le ai de trecut. Spre o următoare etapă. O nouă întâlnire cu alt zmeu ori cu alt împărat. Întru un soi de devenire despre al cărei deznodământ nu știi nici tu, studentul, nici el, profesorul, prea multe.

Nu mi-e foarte clar dacă fericirea e cu adevărat măsurabilă prin metode științifice. Lumea academică ar spune că da. Eu cred însă că există o limitare foarte pragmatică și un pic nerealistă pentru o condiție atât de fragilă, în limitările ei temporale. Mi-am îndeplinit în această seară un vis care devenise aproape neverosimil. Acela de a ieși un pic din cadrul adult, și pe alocuri atât de rigid, în care am viețuit în ultimii trei ani, alături de colegii și profesorii mei. Și n-aș ști, la drept vorbind, cum să măsor acest sentiment de împlinire deplină (simt restanțele cum curg de la atâta incompetență declarată public).

N-am crezut nicio secundă că pot deveni o piesă de puzzle cu sens, într-un imens puzzle care n-avea cu un an în urmă niciun sens pentru mine. Dar viața te duce acolo unde trebuie să te ducă. Ori poate că, în vârtejul întâmplării care nu are, de fapt, nici început și nici sfârșit, inerția e cea care te poartă către lumi noi, ce așteaptă a fi explorate.

Probabil că există un canon universal al răbdării, pe lumea asta. Și o selecție naturală, a celor care îl pot duce cu adevărat. E tare complicat și deznădăjduitor, de un milion de ori. Dar dacă e nevoie de un milion de încercări eșuate pentru o fărâmă de împlinire, aș cataloga existența, în formula ei actuală, ca fiind îndeajuns de rezonabilă pentru ființa umană.

P.S. Cum ar zice englezu’, noblesse oblige. Mulțumim, cu recunoștință!