Realități improbabile

”Mai bine singuratic şi uitat,

Pierdut să te retragi nepăsător,

În ţara asta plină de humor…” (G.B.)

Pe vremea când eram studentă la sociologie, un profesor ne-a spus cu multă fermitate faptul că nu putem fi sociologi dacă nu suntem acordați și racordați la realitatea socială. Ne-a spus-o ca un îndemn și ne-a spus-o ca un avertisment. Sau, cel puțin, așa am perceput eu la acel moment intenția dumnealui. Am reținut ideea, deși n-am pus-o în practică. Însă mi se tot derulează în minte, de fiecare dată când sunt alegeri (de orice natură, și la care particip invariabil, de când am împlinit 18 ani). Pentru că de ani buni refuz să mai știu orice ține de contextul politic al țării ori al mapamondului. Din rațiuni care țin de confortul meu mental, înainte de orice altceva. Însă asta mă aruncă într-o bulă a unei realități profund individualizate, presărate cu oameni oarecum concentrici, cu discursuri concentrice, cu realități concentrice. Sigur, nu e un algoritm perfect și nu sunt toți cei din geometria mea proximă croiți după același calapod. Dar avem interese comune, o cultură comună, valori comune, idealuri comune, glume comune. Mijloace comune de a împărtăși toate cele menționate mai sus într-un limbaj comun. Și într-o înțelegere comună.

Iar cu o bună parte din acești oameni mai împărtășesc ceva: bulificarea. Nu cred că există în dicționar acest termen, însă poate că nu ne-ar strica să ne gândim un pic la felul acesta izolaționist în care trăim. Tot globalizându-ne, am ajuns să ne izolăm unii de ceilalți. Avem pârghii de comunicare, dar nu ieșim din bulele noastre. Pentru că și în societatea concretă, și în cea virtuală, păturile sociale sunt poziționate pe plăci tectonice diferite. Și, când se ciocnesc, creează șocuri. Pe care o parte, cea pretins elitistă, se străduiește să le înțeleagă. În vreme ce partea non-elitistă a populației privește cu detașare ceva ce nu-și pune problema să poată înțelege, pentru că nu e o problemă, în sine. Am tot auzit vorbindu-se de gândire critică zilele astea. Însă acesta nu e un mod default în care ne naștem. Și nici nu căpătăm vreun buton de on / off, la majorat, pe care să scrie gândire critică. E un demers cognitiv care se construiește în timp. Dar ca să îți poți pune problema asta, trebuie să ai acces la alfabet, la apă curentă, la mijloace de contracepție și, mai cu seamă, la înțelegerea necesității de a avea acces la toate lucrurile astea.

E îngrijorătoare, tristă și șocantă realitatea acestor zile. Dar nu e o realitate a prezentului. Nu a suferit mutații peste noapte societatea românească. Suntem pur și simplu rupți complet unii de ceilalți. Iar România marilor orașe și a celor care au acces la educație e și România celor care votează fără să știe ce, pe cine, cum și de ce votează. Manipulabili suntem cu toții. Chiar propriul creier ne joacă feste. În vreme ce noi asistăm neputincioși și biasați la aceste feste. Nu e nimeni scutit de ”tratamentul” acesta.

Totuși, cred că marea provocare a celor care înțeleg nu e aceea de a se răfui cu cei care nu înțeleg. Pentru că nu poate exista un dialog comun, de vreme ce alfabetul e o resursă doar pentru o parte dintre votanți. Mi-ar plăcea să am soluții. Nu le am. Am însă sentimentul profund că vorbim tot ”noi” cu ”ai noștri”. Oricare am fi ”noi” și oricare ”ai noștri”.