Răspunsul la existențialism

Existențialismul are ceva sfâșietor în ofrandele literare pe care le-a oferit istoriei. Sigur că n-ar avea cum să fie altfel, de vreme ce s-a născut din pântecele secolului XX într-un moment postbelic de priveghi. Și-a devenit oglindă a interogațiilor. Cum poți descrie hăul omenesc îndeajuns de firesc, încât chiar ființa ce îl poartă în sine să-l poată tolera oglindit sub proprii ochi? Cum poți dezlega nodurile speranțelor rătăcite prin locuri uitate de lume, când însăși legătura înnodării, odată distrusă, inundă orice fărâmă de potențială lumină? Cum poți să te bucuri de iarnă, când vara e doar o închipuire sculptată într-o iluzie de amintire nedevenită încă memorie?

A trecut ceva vreme de când un spectacol de teatru nu mi-a mai apăsat atât de tare sinusoidele emoționale într-atât de mult încât să mă urmărească zile la rând. S-a întâmplat cu două seri în urmă, la FNT – Festivalul National de Teatru / The National Theatre Festival. Cu ”Neînțelegerea” lui Camus, o producție a Teatrul Național Radu Stanca Sibiu, în regia lui Bobi Pricop. Un spectacol construit cu precizia ceasornicarului. Cu răceală și detașare. Într-un peisaj din care Hyperion lipsește. Iar absența lui doare, costă, lasă urme. Un peisaj ce ne aduce aminte de traiectul filial al Luceafărului, în care ”Soarele e tatăl meu, iar mumă-mea e marea”. Însă, pe cât e de necesar soarele, pe-atât e de absent. Iar marea e o doar o închipuire ce tot naște idei aseptice despre potențialități eminamente septice.

Negrul și albul sunt două entități delimitate de lumina care pare că se vinde la un preț pe care mama și fiica, cele două personaje camusiene aflate în prin-plan, nu și-l permit. Spectacolul te sufocă până aproape de urlet. Acel urlet care apare abia în final, căci totul e un război de gherilă internalizat. În care gesturi vulgar de inumane sunt trecute prin filtrul unei curățenii exterioare care te obligă la tăcere. Și la revoltă. Și la nodul care închide posibilitatea oricărei vocale înțesate de o fărâmă de iubire să ajungă la consoanele pietrificate în zidurile abandonului de sine.

Teatrul e, totuși, un echilibrat martor al realității. Aseară am râs îndeajuns, încât să compensez plânsul de cu două zile în urmă. Însă nici ”Lumânările dreptății”, o producție a Teatrului Național Târgu Mureș – Compania „Tompa Miklós”, nu e un text fără adânci resorturi emoționale. Cu tot bagajul său umoristic. Și nu degeaba Csaba Székely a câștigat premiul Uniter pentru cel mai bun text dramatic românesc, montat în premieră absolută, în acest an. E nevoie să atingi piscul, ca să înțelegi ceva din hău. Și e nevoie să te afunzi în hău, ca să te bucuri cu adevărat de pisc.

Continui să mă mir și să mă bucur de migala ardelenească a gestului teatral. Pe care Bucureștiul pare, uneori, că a rătăcit-o printre multele viteze cu care își desfășoară ritmul cotidian. Așa că, dacă drumurile și vremurile vă permit, faceți o vizită la Sibiu și la Târgu Mureș, pentru aceste două spectacole. Va fi fost un timp câștigat.