Noul an universitar

Nu sunt multe zilele de când a început noul an universitar. Și sigur că fiecare început înseamnă tranziția de la seri în care ai viață la seri în care nu mai ai viață. Că ai școală. Dacă pare că mă plâng, doar pare. Căci sunt într-un mega extaz, de fapt. Și nu mi-aș dori vreo secundă să las cursurile pentru a sta seara pe canapea să văd seriale pe Netflix, cu cutia de popcorn în brațe. Deși îi admir sincer pe cei care reușesc să facă asta și să se și bucure de activitate, ca atare.

Sunt rare revederile cu colegii cu care mai deunăzi sufeream, adânciți în chinurile examenului de licență. Dar uneori ne mai întâlnim și mai povestim. Așa, pe fugă, în câte o pauză. Ba de la masterul de traumă, ba de la cel de emoții, ba de la cel de clinică. Fiecare, cu drumul lui. Cu alegerea lui. Unii, mulțumiți. Alții, dorindu-și să fi ales altă cale. Și-mi amintesc, ori de câte ori îi văd, de faptul că și eu am stat mult pe gânduri astă vară. Chiar și după ce am confirmat locul la cele două mastere pe care am decis să le urmez. Gândindu-mă, următoarele două luni și jumătate, dacă deciziile mele au fost juste. Utile. Necesare. Poate că psihologia sportivă avea sens, din exterior, pentru felul în care îmi trăiesc viața astăzi. O bună parte dintre colegii și cunoscuții mei mi-au validat pe de-a-ntregul alegerea aceasta. Și cine n-are nevoie, la drept vorbind, și de validări exterioare? Oricât ne-am bate cu pumnul în piept, unii dintre noi, că suntem zmei și ne putem valida îndeajuns noi pe noi înșine. Însă un master de psihologie organizațională, pentru tot ce cred eu că sunt, pe lumea asta, era ceva complet antagonic mie. Probabil că interesul unei maimuțe de a pedala prin București, noaptea, pe piatră cubică, era mai mare decât curiozitatea mea pentru zona de organizațională. Sigur, am ales masterul acesta, cinstit vorbind, de dragul unei profesoare. Pe care mi-aș dori să o păstrez în viața mea și dincolo de granițele, zidurile ori porțile facultății. [Ce ciudat răsună ecoul propriilor cuvinte în minte, de parcă tot ansamblul acesta instituțional ar fi o uriașă claustrare implicită. Deși poate că, într-o narativă psihodinamică, e un pic de adevăr și între parantezele propriilor oglindiri.] Astfel că am ales cu inima, nu cu mintea, așa cum fac cu 99.9% dintre alegerile semnificative din viața asta. Dar și cu ferma credință că mă voi acomoda foarte greu unei realități complet străine. Și totuși, după primele cursuri, mi-am dat seama că necunoscutul ăsta incomod, biasat de tot felul de credințe personale, nu are nicio legătură cu realitatea ”din teren”. Căci am aflat deja o mulțime de lucruri despre care nu realizam că-mi vor fi utile. Și m-am trezit povestindu-le foștilor mei colegi cât de mult îmi place acest master despre care credeam cu absolută certitudine că va fi ceva complet în afara intereselor mele, mai mult sau mai puțin psihologice.

Nu știu dacă mă ghidez eu, pur și simplu, după sintagma ”fă rai din ce ai”. Pentru că îmi plac atât de multe lucruri și atât de mulți oameni, într-un fel atât de profund, încât probabil că reușesc să aleg, de cele mai multe ori, unghiul cel mai potrivit din care să privesc realitatea proximă. Am înțeles însă, în aceste puține zile de când a început școala, că bagajul de bias-uri, de precondiționări reale ori închipuite, de certitudini care te așteaptă la colț, gata să-ți pună piedică, spre a te trezi la atât de incerta realitate, sunt doar niște mecanisme de apărare inutile. Sau poate nu inutile. Dar dezadaptative, pe termen lung. Pentru că te aperi de frici al căror fundament e profund permeabil. Și-atât de multe sunt temerile pe care le cărăm cu noi o viață, având ferma credință a realității lor, încât nu înțelegem că încercarea și eroarea nu sunt, nici pe departe, cele mai elegante forme de a trăi și de a experimenta lucruri, pe planeta asta. Uneori îți scrântești capul, membrele, sufletul. De dragul încercărilor nenumărate. Însă, în maratonul vieții, tocurile nu ajută prea mult. Adidașii, fie ei și cu tălpile rupte, sunt o opțiune mai cinstită. Și mai utilă.