37

37

Pentru întrebuințarea cifrelor, talentul e la fel necesar ca pentru descifrarea cuvintelor. Să aduni experiențe, să scazi emoții, să numeri întâmplări ori să elimini necunoscute nu e la îndemâna oricui. E nevoie de sculptori iscusiți într-ale ecuațiilor omenești. Pentru ca balanța aceea de la finalul fiecărui an să aibă măcar o tangențială intenție de echilibru.

E tot mai complicat să aduni ani. Să-i întorci pe toate fețele, să-i poleiești cu credințe bune despre propria existență, să netezești dâmburile multe adunate în anii consumați cu vrednicie ori cu imprudență. Cred că, din momentul în care am împlinit 20 de ani, a încetat să mă mai bucure atât de tare ziua de naștere. Nu pentru că nu apreciez excesul de zel al universului de a mă ține încă pe linia de plutire, pe planeta aceasta plină de ego. Ci pentru că un om atât de fugar ca mine încearcă din răsputeri să multiplice timpul, să-l ciupească în felurite moduri printr-o pleiadă de activități paralele și concomitente, ori prin iluzia faptului că pașii desenați cu un infinit aplomb mai amorțesc un pic calendarele și ceasornicele. Știu, e doar o iluzie. Am înțeles de multă vreme asta. Dar reflexele fricii de eternitatea aceea necunoscută mă tot îndeamnă la goană.

Am făcut multe lucruri în lunile de pe urmă. Și în anul acesta proaspăt îndesat sub carapacea propriei vieți. Am mai absolvit o facultate. Și un master. M-am înscris la alte două mastere și la formare. Pe de o parte, din reflex. Pe de altă parte, din necesitate. Numai că această școală absolvită recent mă obligă la realități pe care celelalte școli nu le purtau pe conștiință. Așa că, îndemnată fiind de nefericitele experiențe de client (în terapie), pe care nu vreau să le duc mai departe, în calitatea mea nou dobândită de psiholog, am considerat că e necesar să fac o evaluare clinică. La fel de importantă precum evaluările acelea medicale cărora le spunem pas, ani la rândul, până când nu mai e loc de întors. Am fost chiar și la psihiatru, pentru prima oară în viață, din același raționament menționat mai sus. Au fost printre cele mai amuzante 50 de minute consumate de mine în acest an.

Sigur că orice fel de evaluare te pune pe gânduri, înainte de a afla rezultatele. Cu atât mai mult una care te poate așeza atât de ușor într-o cutie a patologiei. Și, implicit, a stigmatului. Cine trăiește studenția într-o facultate de psihologie înțelege ce lesne curg diagnosticele pe holurile școlii. Sigur, într-un elan umoristic. Dar umorul e, uneori, o umbrelă pentru adevărurile care ne-ar putea copleși, dacă ne-ar atinge fără acest filtru protector. Surprinzător, chiar și pentru mine, n-am ADHD. Nici depresie, anxietate, tulburare obsesiv-compulsivă, sindrom de stres posttraumatic ori tulburare bipolară. Nimic din toate cele cu care m-au ”cadorisit” (în glumă sau mai puțin în glumă) cunoscuții și prietenii mei. Totuși, ceva doare permanent. Și astea sunt niște trăsături de personalitate care se cheamă borderline. Nu e tulburare, în cazul meu, și mă bucur enorm de non-povara aceasta, căci știu foarte bine cum se manifestă. Însă și trăsăturile sunt greu de dus. Pentru că sunt atât de des invadată de sentimentul de abandon. Pentru că idealizez oameni și instituții. Pentru că simt, uneori, un hău interior infinit. Și pentru că tot ce trăiesc, la nivel emoțional, are un nivel de intensitate pe care nu-l pot descrie în cuvinte. Asta înseamnă că și bucuriile, și tristețile sunt la poli extremi, pe orice spectru de pe lumea asta. Pe lângă aceste trăsături, am și o oareșice doză (normală, dar existentă) de histrionism, care pretinde o permanentă necesitate de stimulare (și iată sursa agitației perpetue), dar și multă nevoie, din partea celorlalți, de atenție, afecțiune, acceptare și aprobare. Nu scriu fără sens lucrurile acestea despre mine. Asumându-mi riscul că nu-mi cunosc pe deplin cititorii nici ca număr, nici ca identitate, expun aceste realități foarte personale pentru că mi se pare important să înțelegem, fiecare în parte, necesitatea evaluărilor clinice. Pentru că toți avem trăsături de personalitate disfuncționale. Și ar fi tare înțelept să știm care sunt acelea, ca să putem să acționăm în așa fel încât să ne facem viața mai bună și nouă, și celorlalți din jurul nostru.

Dacă mă gândesc la lecțiile pe care le-am primit în acest an, sunt câteva majore. În felul meu foarte frust de a trăi și a mă exprima fără prea multă cenzură, folosesc destul de des sintagma ”te iubesc” (probabil și din pricina fricii de abandon, de care vorbeam mai sus). Sau ”vă iubesc”, pentru că, de cele mai multe ori, o spun din postura de copil, adresându-mă unor adulți. Ca și când aș vrea să contrabalansez anii mulți de viață în care această sintagmă era imposibil de rostit, din rațiuni de non-racordare socială. Însă elanul meu emoțional, complet lipsit de văz ori de auz, a fost supus nu foarte demult unei respingeri directe și vădite ale acestei declarații. Chestiune care sigur că m-a rănit și m-a marcat major. Dar care m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva am venit cu antiteza excesului de exprimare sentimentală, ca reacție la teza absenteismului acesteia. Motiv pentru care sinteza dialecticii hegeliene e încă o necunoscută pentru mine. În ziua în care urechile mele au fost supuse acestei respingeri profund dureroase, m-am dus la biserică. Pasager și doar pentru că aveam inima rănită. Însă ironic, miraculos sau bizar, în puținele momente pe care le-am petrecut acolo am auzit fix câteva pasaje din celebra epistolă către Corinteni a lui Pavel: ”dragostea nu se laudă, nu se trufește, nu se poartă cu necuviință… dragostea îndelung rabdă”. Și povestea asta m-a pus pe gânduri. Poate că excesul nu trebuie oglindit nicicum altcumva decât ca ceea ce este – exces. Pentru că iubirea, la drept vorbind, indiferent de natura ei și de persoana căreia îi este adresată, e o retină lucidă și vizibilă. Nu un ecran mat, ce are nevoie de interpreți. Nici măcar sub forma unor silabe pasagere. Totuși, păstrez acest exercițiu al retoricii sentimentale recurente în vizitele mele săptămânale pe care le fac colegei mele de 94 de ani, doamna Mya Liontescu. Probabil că aceasta este vârsta optimă în care îl primești pe fiecare ”te / vă iubesc” cu ochii luminoși, seninătate infinită și un zâmbet larg pe buze.

Apoi am realizat că, așa cum noi suntem răniți de către cei pe care îi iubim, putem la fel de bine să-i rănim pe cei care ne iubesc. Și neputința aceasta e la fel de rea. Și de grea. Căci, dacă pe tine te poți ridica, mai anevoios ori mai facil, din tot felul de hăuri, pe celălalt nu-l poți ridica în timp ce tu ești împovărat de propriile anchiloze. Și ce ghid poate să-și poarte călătorii pe diferite meleaguri, de vreme ce el este amputat în felurite moduri, care-i împiedică mobilitatea proximă?

Știu că rețelele de socializare sunt expresia deplină a perfecțiunii umane, modelate de tot felul de filtre. Însă lumea asta mare e și un loc rău. Așa că nu putem fi cu toții buni. Căci răul nu se propagă din entități și eternități străine nouă. Prin urmare, cu riscul de a ”atenua” urările care îmi vor pompa ego-ul, nu cred că sunt un om bun (nici nebun, că m-am testat, vorba ceea). Ci cred că, oricât mi-aș dori să fiu dezirabilă în fața mea și a celorlalți, am vulnerabilități îndeajuns de multe încât să sar nu de puține ori pagini întregi de bunătate, din manualul cu comportamente. Încerc totuși să-i rănesc cât de puțin se poate pe cei din jurul meu. Și ăsta e un proces extrem de anevoios. Încerc să zâmbesc mult nu pentru că o cer normele. Ci pentru că simt să fac asta. Încerc să reduc numărul de declarații de iubire, pentru că știu că mă ajută ochii îndeajuns de mult, atunci când vorbele o iau înaintea secolelor și putințelor umane ale fiecăruia dintre noi. Încerc să fac mișcare cât de multă pot și să le arăt oamenilor din jurul meu ce uriaș bine își pot face printr-o minimă disciplină. Încerc să nu fiu mai tristă decât este cazul din cauza plânsului care uneori îmi invadează cotidianul. Încerc să-mi port dorurile multe cu recunoștința de a le simți, și nu cu patima de a nu le putea vindeca. Și încerc să coabitez onest cu mine însămi și cu oamenii mulți cu care interacționez în atât de variatele medii în care îmi petrec viața.

Habar nu am cum va fi această nouă vârstă. Dar care ar mai fi hazul fiecărei dimineți, dacă le-am ști pe toate câte sunt pe lumea asta?

Vă mulțumesc, în avans, pentru urări! Și, mai cu seamă, pentru răbdarea infinită de a citi atâtea și atâtea banalități.

P.S. Am pus această fotografie sublimissimă (care îmi potențează consistent imaginea) pentru că, în general, îmi petrec zilele mai mult cățărată decât așezată. Măcar n-am dubii cu privire la antecesori.