Trafaletul și accidentele de vară

În fiecare vară am două obiceiuri de la care nu mă abat cu niciun chip: primul, dau cu trafaletul. Că vorba ceea, niște pereți disponibili pentru oareșice lavabilă se găsesc pretutindeni. Apoi, am mini accidente cu bicicleta. Ca să nu mă plictisesc pe parcursul vacanței, de dorul școlii. Mă rog, nu mi-e tocmai dor. Nici de experiențe rutiere nu mi-era, la drept vorbind. Dar viața nu o poți planifica decât în niște puncte foarte vagi.

Cum mă duceam eu la sală plină de elanul de a da pumni în sacul de box, întru găsirea unui zen demult rătăcit, mergând (culmea) complet legal și, într-un mod surprinzător, cu căscuța pe cap (ieri n-o aveam, de exemplu, că o port doar în zile impare, în anii bisecți), iată că vine o mașinuță din spatele meu care mă ratează vizual, ca să fiu plastică, și dă să parcheze. Eu pedalez înainte, cu aplomb, tanti de la volan o ia în dreapta, cu același aplomb, să facă un popas urban. De frânat am apucat pe sfert, că nu mai era nici timp, nici spațiu de așa ceva. Așa că am ajuns, finuț, între două mașini. Noroc că nu era prea mult spațiu de căzut, așa că nu mi-am spart nimic. Doar i-am zgâriat vag mașina. Dar, cu un noroc complet chior, nu m-am avariat în niciun fel. Primul impuls, în panica aferentă care mi-a invadat creierașul, a fost să mă enervez. Numai că eu fac mișcare nu ca să am un trup de zeiță rătăcită într-un Olimp imaginar, ci pentru a avea reacții pozitive la evenimente negative. Așa că mi-am reprimat acest impuls reptilian și am vorbit civilizat. Iar doamna care conducea mașina, panicată la rândul ei, mi-a vorbit și ea la fel de frumos. N-am judecat-o, pentru că sunt și eu șofer. Și pot să înțeleg ce înseamnă o secundă de neatenție în trafic. Desigur, în tot momentul ăla super tensionat, cu mine tremurând și fiind complet șocată că nu mi-am rupt nimic, nu mă gândeam decât că întârzii la sală și ratez clasa de bag boxing. Priorități, ce să zic… Am revăzut aproape amuzată episodul de anul trecut, când am căzut cu capul de asfalt, tot de pe biclă, și m-am dus serenă la sală, să fac două clase. Kamikaze is my middle name.

Totuși, după ce am plecat de la gymuleț și am ajuns acasă, am realizat cât de inutil de fragili suntem. Cât de furibund ne aprindem pentru atâtea nimicuri și cât de rapid ne putem face scrum. Fără să clipim. Metaforic, desigur. Lăsând dâre de regrete și vorbe ce nu s-au spus la timpul când ar fi trebuit să fie spuse.

Cu toată sperietura de moment mi-am amintit de un gând de-al lui Mircea Ștefănescu, care mi se mai agață de suflet din când în când: „Comedia zorilor usucă lacrimile apusurilor… și viața merge mai departe…”. Cu noi sau fără noi.