Înainte de noi

În felul nostru egocentric de a vedea lumea, ne e greu să percepem realitatea de dinainte de noi a părinților noștri. Sigur, rațional înțelegem că va fi fost nevoie să se cunoască, în avans, astfel încât noi să avem oareșice șanse să fim măcar ”în plan”. Dar adevărul e că nu-i facil să digerăm vremea non-existenței noastre. Într-o zi de 6 septembrie, cu 38 de ani în urmă, ai mei părinți au decis să semneze un act de conviețuire comună, pe termen lung. Și, chiar dacă eu nu le împărtășesc nici credințele, nici putințele, în ceea ce privește o așa longevitate în viața de cuplu, le admir totuși anduranța. Cu riscul de a fi dezmoștenită sau dată spre adopție, eu n-aș fi rezistat cu niciunul dintre ei, individual. Poate pentru că văd bucăți de mine în figurile lor (deși probabil că viceversa e mai aproape de realitatea factuală). Și cine poate trăi lângă un alter ego, la drept vorbind?

Totuși, un ansamblu de doi, spre a funcționa atât de mulți ani, are nevoie și de direcții comune, și de antagonisme de neîmpăcat. Între un părinte docil, care crede că a lăsa tot timpul de la el e calea bună, și unul care tună și fulgeră, pentru propriile păreri și credințe, eu am ales calea de mijloc. Însă am sentimentul, deși n-am studiat fenomenul, că discrepanțele caracteriologice ale părinților noștri creează și în noi veșnice retorici ambigue. Rămase suspendate. Căci nu știi niciodată care e calea corectă. Ori care părinte e mai aproape de realitatea ta. Ori cât de departe sunt ambii de ceea ești tu. Fie în perioada copilăriei, fie în ceea ce urmează după. Pentru unii, o viață de adult. Pentru alții, doar încercări eșuate.

Nu prea știu în ce fel se adună anii în doi. Îmi pot închipui doar că e un lung șir de compromisuri, certuri, împăcări, momente instagramabile petrecute înainte de epoca Instagram-ului, eșecuri și reușite, încercări și erori. Chiar dacă eu nu rezonez deloc la tot ce înseamnă acest univers, îi privesc cu admirație pe cei care rezistă și există în această diadă.

Dragii mei părinți, vă doresc mulți ani înainte împreună, renunțând și plusând, fiecare în parte, mai mult sau mai puțin, așa cum vă e deja atât de familiar!

P.S. Puțin probabil să mă dea spre adopție, că n-au alt copil, dar dacă totuși se întâmplă treaba aceasta, să știți că sunt cuminte, merg la școlicică și la teatricel regulamentar, mănânc ciocolată cât cuprinde, fac sportuleț, am o fire profund melancolică și mici pusee de rebeliune. Perfecțiunea întruchipată, practic.

P.P.S. Fotografia e de acum 37 de ani, când eram și eu oleacă în peisagiu. Gen.