Mai mult decât o competiție

Olimpiada este mai mult decât o competiție. Mai mult decât o întrecere între sportivi, logistici și ministere care investesc mai mult sau mai puțin în acest domeniu. E un eveniment care mai păstrează, încă (deși adeseori mă întreb cum mai reușește asta), o mână de valori pe care nu prea le mai întâlnim, în viața cotidiană – respectul reciproc, empatia, sportivitatea. Nu știu dacă prezentul mai poate face apel la legile de odinioară, când disputele politice se întrerupeau măcar pe perioada desfășurării acestui concurs. Pentru că pacea, în universalitatea ei, pare un capitol al unei istorii demult uitate la ieșirea din paradis a primilor doi muritori.

Totuși am sentimentul că, pe drumul înțelegerii adevăratei semnificații filosofice a unui asemenea eveniment planetar, ne cramponăm în viziunile noastre mărunte și cotidiene legate de ținute, de vehemențe, de politici, de mode. Poate că e doar spațiul acesta balcanic atât de tributar propriei condiții, încât nu poate să se împartă altfel decât în absolutul monocrom al unui alb sau al unui negru, nelăsând nicio portiță deschisă griului care ne umple, totuși, existențele, mai mult decât oricare dintre cele două poluri opozite. E evidentă ireversibilitatea. Sau poate că n-avem către ce să ne întoarcem, de fapt. Poate că așa am fost mereu. Complet neimpresionabili sau prea impresionabili.

Pentru mine, festivitatea de aseară a însemnat interacțiunea cu nume de țări de care habar nu aveam că există. Deși, cândva, cu mulți ani în urmă, eram tare mândră că reușisem să învăț toate capitalele lumii. Însă astăzi e așa de comod să accesezi totul din exterior. Nu doar în materie de cunoștințe. Ci și de dorințe împlinite ori de nevoi rămase încă suspendate. Și a însemnat o călătorie (frugală – prin durată, ce-i drept, mai mult decât prin conținut) prin istoria unei țări care a oferit atât de multe lumii ăsteia.

Olimpiada e un exercițiu de vehemență. Cu limite corpului și minții umane. Cu condiția socială. Cu credința că orice drum de pe lumea asta, gata bătătorit, e mai sigur, dar nu e întotdeauna cel mai bun. Cu injusta realitate a faptului că te zbați zi de zi, timp de patru ani, pentru, uneori, zece secunde de glorie. La fel de probabile ca o accidentare care să te scoată din propia identitate sportivă, pentru totdeauna.

Mă bucur pentru sportivii noștri, atunci când îi văd pe podium, dar mi-e greu să mă raliez atât de frecventelor discursuri din spațiul public, despre cum câștigăm noi, ca popor, o medalie sau alta. Când abia ne amintim de sport, odată la patru ani. Sau pe la te miri ce campionat european sau mondial. Însă, atunci când nici sportul, nici educația nu reprezintă priorități naționale, e atât de inutilă mândria noastră. Atât de ușor de deconstruit. Și-atât de fragilă prezența noastră ”națională” în viețile acestor oameni care își depășesc condiția umană, zi de zi, în rutină și anonimat, în vestiare insalubre uneori, având la dispoziție un sfert din oportunitățile altor sportivi, ai altor națiuni. Care văd realitatea sportului în ansamblul necesităților lui longitudinale, și nu doar prin filtrele unui entuziasm momentan, augmentat de rețelele de socializare, prin multele like-uri care rămân suspendate în eterul internautic.