Prima alergare în calitate de psiholog

Am avut aseară prima alergare în calitate de psiholog. N-a fost tocmai ușoară. Nu din pricina distanței sau a lipsei mele de antrenamente, din ultima perioadă, ci a multelor grade, neprietenoase cu orice formă de mișcare. Am considerat însă cursa un fel de încheiere anevoioasă a unui an complicat. Chiar dacă mai am un hop miercuri, la susținerea disertației, și probabil încă unul, peste două săptămâni, la admiterea la masterat (încă negociez cu mine însămi pentru asta), greul major a trecut. Sunt deja câteva zile de când mă pot bucura de acest nou statut căpătat – de absolvent și licențiat în psihologie. Statut după care am râvnit atât de tare la 17 ani. Și apoi la 18. Când a fi fost psiholog era singurul lucru pe care-l doream de la viață. S-a întâmplat însă la 36 de ani. Pentru că, probabil, mai aveam nevoie de încă jumătate de viață trăită, să înțeleg ce înseamnă meseria asta. Și ce înseamnă responsabilitatea unei asemenea meserii. Amuzant și ironic, deopotrivă, e că am intrat la această facultate într-un moment în care am învățat tocmai ce nu trebuie să faci, când ești psiholog. Ce e rău, ce e nociv, ce poate distruge mintea unui om, ce-l poate îngropa, ce-l poate aduce într-un hău mai mare decât acela în care era, înainte de a te fi căutat. Dar e și asta o lecție. Mai prețioasă, pe alocuri, decât orice înseamnă didactică universitară.

Am absolvit cea mai căutată facultate din România, la acest moment. Nu știu dacă la cea mai prestigioasă universitate, pentru că nu mi-e clar cine câștigă disputa dintre Universitatea din București și Universitatea Babeș-Bolyai, din Cluj-Napoca. Numai că în acești trei ani, în care am avut și profesori formați în școala ardeleană, cum îmi place mie să-i spun, am înțeles că nu e loc de competiții, cel puțin din perspectiva mea de student. Pentru că profesorii formați acolo mi-au schimbat mult realitatea și mi-au livrat anumite tipuri de credințe la care nu puteam avea acces decât prin interacțiunea cu ei. La fel cum au făcut-o și cei din București.

N-am fost nici cel mai bun student, nici cel mai pregătit, nici cel mai sobru. Deși probabil cel mai pasionat, cel mai îndrăgostit de școală și cel mai sărit din balamale. Fiecare cu nișa lui de competențe, vorba ceea. Știu că învățarea reală abia acum începe. Cum știu că am făcut tot ce-am putut mai mult și mai bine, în acești trei ani în care nici măcar eu nu știu cum mi-am partajat viața, în așa fel încât să nu colapsez. Desigur, învățarea serioasă necesită timp. Pe care eu nu l-am avut îndeajuns. Dar asta nu e o scuză nici pentru prezent, nici pentru viitorul proxim. Nevoia mea de școală e încă vie, încă prezentă. La fel, și nevoia de cunoaștere. Doar că, într-un ocean de entuziasm, e nevoie și de insule de structură. Pe care n-am învățat încă să le descopăr. Căci nemărginirea aceasta a oceanului e o ispită foarte dulce pe care nicio insulă, cu toată stabilitatea ei, n-o poate compensa.

Drumul psihoterapiei este însă unul separat de cel al psihologiei. Sau mai degrabă, spre a fi mai corectă în formulare, e un drum convergent. Anevoios și el. Lung. Dar necesar. În forma lui de proces, nu de metodă livrată pe repede-înainte. E un drum care începe și el acum, formal. Deși, la drept vorbind, am pășit acolo cu doi ani în urmă, odată cu masterul de psihoterapie proaspăt încheiat.

Sunt foarte derutată cu privire la prezent. Și la viitor. Mi-aș dori să fac un doctorat în psihologie, dar nu mi-e clar dacă e o chestiune de orgoliu, de necesitate profesională ori de confirmare personală a faptului că pot face ceva mai mult decât nenumărate facultăți și mastere. Cum mi-aș dori să mă pot opri din vârtejul ăsta dement din care nu mai știu cum se iese, pentru că mi-a devenit normalitate de prea multă vreme. Toată această incertitudine mă împiedică teribil să mă bucur în mod real de tot ceea ce trăiesc astăzi. Nu știu nici ce este, nici ce va fi. N-am mai fost atât de derutată de la 20 de ani. Dar presupun că certitudinea totală nu e neapărat apanajul ființelor umane, trăitoare în acest secol XXI plin de schimbări (nu că celelalte n-ar fi fost la fel, dar încerc să fiu partizană contemporaneității).

Totuși, după trei ani de licență și doi ani de masterat în psihologie am înțeles că nu doar oamenii, ci și domeniile de studiu se luptă să răzbată. Pe o planetă care contabilizează doar cifre, fapte și dovezi irefutabile, psihologia are nevoie să fie privită ca o știință de sine stătătoare. Și probabil că aceasta este marea noastră responsabilitate, a celor care am trecut pragul acestei școli.

P.S. Cu cele două tricouri de mai jos m-am înfățișat la examene. Măcar la capitolul ”umor” să fiu optimizată corespunzător.