Un examen cu miză

Din seria: ”Și ce simplu mi-ar fi dacă nu te-aș iubi”

Au trecut ani mulți de când n-am mai dat un examen cu adevărat important. Unul cu miză. Cu sens. Probabil, de la licența la teatrologie. Iar timpul scaldă amintirile complicate în ape limpezi. Și-apoi le usucă pe trepte de lemn pustiite de nostalgii care le absorb și greutatea, și neputința, și teama. Ca să lase în urmă, poate, doar fărâma de bucurie. Ori de satisfacție. Ori de libertate.

Mâine însă dau un examen care are, dincolo de utilitatea lui practică, de care sigur că ar trebui să țin cont, cu tot non-pragmatismul meu patentat, și o semnificație mnezică. Ce se va așeza în raftul cu amintiri, peste ceva vreme, într-un fel pe care astăzi nu-l pot nici intui, pe de-a-ntregul, nici creiona în vreun fel, nici potența. Am stat în seara asta singură, pentru câteva minute, în amfiteatrul preferat. Șezum și plânsem, cum spune Nichita, citându-l pe Dosoftei. Plângând tot neîntrebată, la fel ca poetul, și întrebându-mă de ce dor atât de tare potențialele despărțiri. Care poate că sunt doar potențiale, în esență. Ori poate doar transformări ale unor cărări vechi în căi noi.

Am capul plin de teorii, de autori, de modele factoriale, de tot felul de condiționări ale procesului învățării, de tipuri de terapii, de eșantioane și populații, de design-uri de cercetare, de metode de măsurare a personalității și a abilităților, de măsurarea performanței la locul de muncă, de stadii de dezvoltare. De câte și mai câte. E un haloimăs general în căpșorul meu. Și trăiesc un sentiment firesc al credinței că mâine va exista o neconcordanță completă între ceea ce spune știința și ceea ce voi scrie eu. Un fel de corelație negativă, ca să fiu în ton cu glumele pseudo-inteligente pe care eu și colegii mei ne străduim, totuși, să le înțelegem, de câteva zile încoace.

Am stat ore întregi la facultate, în ultimele zile. Cu cantități imense de cafea și zaharuri, fără prea mult somn, cu plâns, cu râs, cu nervi, cu tristețe, cu teama de eșec, cu teama de pierdere, cu teama de necunoscut. Într-un sevraj care mi-e atât de familiar, încât mi-a devenit primă natură.

Nu știu ce voi face mâine, la examenul scris. Nici joi, la susținerea licenței. Nici miercurea viitoare, la susținerea disertației. Știu însă că în acest moment mă doare mai tare necunoscutul de după toate aceste zile, decât teama unei ratări potențiale. Însă filtrăm realitățile după ierarhii personale, în esență. Și altfel nu se poate.

Îmi lipsești, școală dragă, încă înainte de a te pierde. Sau înainte de a te regăsi, poate. Într-un agonizant extaz pe care n-am știut niciodată cum să-l gestionez îndeajuns de coerent, încât asta să nu mă descompună fundamental. Însă, după cum spunea Shakespeare, prin vocea lui Louie, celebrul personaj de desene animate: ”Despărțirea-i o dulce durere / Și până mâine-ți spun la revedere.”

La bună (re)vedere, plăpândul meu colț de rai!

P.S. Astăzi am renunțat la învățat și la o potențială implozie intelectuală, în schimbul unui bronz cinstit. Că, vorba ceea, măcar frumoși să fim. Că unde nu e altceva, nici Dumnezeu nu cere.

P.P.S. Pentru oamenii cu oareșice valori religioase din lista mea de prieteni, simțiți-vă liberi să aprindeți mâine câteva lumânări pentru niște bieți studenți chinuiți de soartă, destin, univers, galaxii și alte entități similare.