Din seria: ”Ați băgat endorfine pe țeavă…”

Din seria: ”Ați băgat endorfine pe țeavă…”

Sunt trei luni și jumătate de când n-am mai ”prestat” o alergare serioasă. Practic, de la maratonul de pe 1 decembrie, n-am făcut alergări mai lungi de 8 kilometri. Și astea foarte rare. Nici sala nu mi-a mai fost companion în ultima vreme. Iar pedalatul, oricât mi-ar plăcea de tare, nu e tocmai un antrenament, ci doar o modalitate de a mă deplasa între două locații. Toate aceste elemente de mai sus conjugate m-au făcut să am o unică certitudine despre semimaratonul de azi – Legal Half-Marathon – că va fi unul complicat. Însă mie așa îmi place să trăiesc. De fapt, mi-a devenit a doua natură. Nici nu-mi mai e foarte clar dacă îmi place așa sau nu știu să fac altfel lucrurile.

M-am bucurat teribil de tare de cele două ore și 12 minute în care am alergat. Cu toate durerile fizice aferente. N-am mai avut de nu mai țin minte când atât de mult timp pe care să-l dedic propriilor gânduri. Căci am uneori sentimentul că sunt un bagaj pe care îl mut de la o destinație la alta. Iar singura dorință e să ajung la timp la destinație. Chiar dacă sună un pic a lamentare ceea ce scriu, nu mă plâng, de fapt. Doar constat. Pentru că îmi place foarte tare tot ceea ce fac. Și nu-mi văd viața derulându-se în alt mod.

Tot alergând nu doar pe asfalt, ci și prin mințișoara mea nefiresc de tristă, mi-am dat seama că există un dezacord profund între ceea ce poate e bun pentru corp, și ce e bun pentru suflet. De fiecare dată când fac heirupisme sportive, am în minte sintagma ”când nu mai poți, mai poți puțin”. Și e drept că are tot sensul din lume, atunci când îți vine să-ți scuipi plămânii sau să-ți blestemi propriile decizii de a te fi ”băgat” la așa ceva. Însă anduranța construită prin mișcare, devenită laitmotiv al propriei vieți, este foarte deficitară atunci când faci sprinturi emoționale. Ori când sunt lucruri pe care nu le mai poți duce, dar crezi totuși că undeva acolo, în adâncul tău, mai poți puțin. Pentru că uneori ar fi foarte bine să înțelegi că nu mai poți. E foarte dificil să te poți dedubla, astfel încât să condiționezi anumite sintagme doar pentru anumite aspecte ale vieții, în vreme ce pe celelalte să le poți gestiona în alte feluri. Mai curative și mai adaptative.

Mi se pun aproape zilnic întrebările: ”încotro alergi?” sau ”de ce / cine fugi?”. Indiferent de spațiul în care mă aflu. Căci pare că fug cu vehemență. N-am aflat încă răspunsul fugii, însă înțeleg de fiecare dată sensul alergării. Dincolo de depășirea limitelor fizice, de construirea unui psihic puternic, de ambiție, de perseverență și de câte și mai câte alte lucruri pe care le câștigi alergând, te întorci pentru câteva fărâme de secunde la sinele tău cel mai frust. În momentele alea de flow, în care pare că evadezi din realitatea proximă, contorizată calendaristic. Nu durează mult, dar ce sentiment uriaș de transcendență sufletească și trupească, deopotrivă.

Mi-era dor de o alergare. Și mă bucur că, la momentul la care m-am înscris, am ales cursa de 21 de kilometri. Aveam cu adevărat nevoie de un pic de decuplare de la orice înseamnă realitatea mea prezentă.

Cursa de astăzi a avut și un alt scop, pe lângă toate celelalte menționate mai sus. Am alergat pentru copiii cu autism și pentru orele de terapie, de care ei au atâta nevoie. Cei care doriți, puteți să donați și astăzi pentru cauza lor: Mulțumesc tare mult celor care deja ați făcut-o!

Nu știu ce alergări mai urmează, în afară de cea de Paște. Că ce să faci mai bun în ziua de Paște decât o alergare? Dar Wings for Life World Run e un eveniment care merită acest ”efort”. So… let’s have fun and #keeponmoving!