Dincolo de bine și de rău

Convenționalul bine și convenționalul rău sunt doar două tipare de posibilități. În vintrele cărora ne sufocăm, neînțelegând că dincolo de bine și de rău există un fel de neutralitate pașnică. Tăcută. Non-impulsivă. Non-vindicativă. Nu știu exact unde se găsește. Dar știu să o recunosc dacă o întâlnesc. În lumea noastră, a celor viețuind în acest etern haos care ne-a devenit a doua natură, e greu de cernut liniștea. Și pacea asta pe care-o dorim atât de tare, în cuvinte, dar care ne-ar strivi, dacă am fi cu adevărat înveșmântați în ea. Însă pădurea e un loc al tăinurilor acestora încărcate de un soi de religiozitate.

Uneori, îmi vine să renunț la alergări. Adeseori, de fapt. Pentru că mi-e corpul obosit în continuu. Doar că la fiecare cursă alergată mă aleg cu măcar o fărămă de moment demn de magiile din școala Hogwarts. O fărâmă de clipă în care spui: ”Dumnezeu e aici”. Nu trebuie să fii un om religios pentru asta. Nici măcar foarte credincios. Ci să ai ochii cu adevărat deschiși. Și inima cu adevărat disponibilă.

N-am mai alergat niciun kilometru de la maratonul de acum două săptămâni. Și mi-am dat seama că, dacă pentru maraton mă antrenez un pic, pentru semimaraton nu mă antrenez deloc. Sigur că, pe parcursul unei curse de 21 kilometri, se simte fiecare metru nealergat. Și am făcut îndeajuns de multe curse încât să înțeleg asta foarte bine. Doar că uneori nu se mai poate. Și, oricât de mult aș iubi mișcarea, sunt momente când creierul propriu mă urăște sincer. Simt în fiecare fărâmă din corp ostilitatea care vine chiar din mine însămi. Am avut șapte weekend-uri consecutive în care am făcut mișcare cu nemiluita – o alergare scurtă și clase, un cros și clase, un semimaraton și clase, șapte clase în parc și altele la sală, maraton, urcat pe munte și iar semimaraton și clase. Este o pură întâmplare că n-am făcut încă implozie. Coafura, ce-i drept, rezistă.

N-a fost o cursă ușoară cea de azi. Dar nici grea. Doar solicitantă, din lipsa antrenamentelor prealabile. Însă a fost o cursă superbă, pentru că locurile pe unde am alergat erau desprinse dintr-un tablou care povestea, prin graiul frunzelor, cum arată raiul. Cu tot efortul și toată durerea resimțită, în varii părți ale corpului, nu poți să nu te bucuri de așa un dar prețios. Și poate că nu e alergarea unicul drum către o astfel de devenire umană, însă eu nu știu alta la fel de prețioasă, în acest moment al vieții mele.

Astăzi am alergat pentru Asociația Magic, iar cei care doriți să contribuiți pentru acești mulți copii aflați în situații critice, de multe ori, de care ei au grijă, o puteți face aici: https://magicamp.galantom.ro/p/OanaMonicaNae.

Cursa de la Băneasa a fost una specială. Pentru că am parcurs-o cu gândul la George Balta. Și la povestea lui de viață, pe care o puteți afla din proaspăt lansatul film MAI DEPARTE. E greu să alergi, când există putință fizică în acest sens. Însă, când aceasta este limitată, iar tu alegi totuși să alergi, asta mi se pare o uriașă victorie asupra a ceea ce numim destin. Îți mulțumesc, George, pentru așa o lecție de viață! Am plecat plângând aseară, din sala de cinema, dar m-am trezit zâmbind, la punctul de start al cursei de azi.

Mulțumesc instructorilor mei mega faini, care ne-au încălzit azi! Și instructorilor mei mega faini, care mă chinuie cu fiecare ocazie când mă prind pe la clase. Mai rar în perioada asta, ce-i drept.

Mulțumesc voluntarilor atât de mulți și atât de prietenoși, care ne-au încurajat în continuu, să ducem cursele la bun sfârșit!

Horatiu are o expresie pe care o folosește la fiecare final de clasă, și care mi se pare atât de frumoasă și de generoasă, totodată: ”aplauze pentru colegul tău”. Așa că aplauze și mulțumiri pentru toți cei care ați ales să petreceți această zi de duminică în alergare. Și, mai cu seamă, pentru părinții care înțeleg ce uriaș e gestul lor, de a-și aduce copiii la un astfel de eveniment.

Fericirea e, uneori, o alegere.