Camino de Santiago, drumul care se face mergând

”Să fugi de tine o zi, două, douăzeci nu e ușor, dar nici imposibil. […] Dar într-o zi, într-un minut de neatenție, te întâlnești cu tine însuți la un colț de suflet, cum te-ai întâlni la un colț de stradă cu un creditor de care te-ai ferit zadarnic. Dai ochii cu tine și atunci înțelegi cât de inutile sunt toate evadările din această închisoare fără ziduri, fără porți și fără gratii, din această închisoare care este însăși viața ta.” (Mihail Sebastian)

Unele drumuri te cheamă, chiar înainte de a te decide tu că vrei să mergi pe ele. Te caută, te strigă, precum sirenele din Odiseea, cu glasul lor greu de tolerat de slăbiciunea ființei umane. Camino de Santiago nu e neapărat o alegere. Ci o necesitate a spiritului, a gândului, a viețuirii în alte forme decât cele cotidiene. Dacă experiența de anul trecut a fost ciudată și anevoioasă, prin însăși necunoscutul ei, anul acesta am crezut că știu unde mă duc. Că știu ce mă va durea, când anume, când va fi greu, când va fi minunat. Doar că fiecare Camino are particularitatea irepetabilității. Pentru fiecare pelerin în parte, și pentru fiecare an în care alegi să mergi pe el. Aș crede că puțini sunt cei care pleacă în această călătorie pentru că viața lor reală e o întreagă armonie, și sunt pur și simplu în căutare de disonanțe care să le mai dezechilibreze acordurile perfecte. Mai degrabă, e o încercare de a scoate pietrișul care îți învăluie organele și de a-l cerne un pic. Și de a-l pierde un pic. În pustietățile prin care treci în fiecare zi. În orele lungi și anevoioase de singurătate totală, în care doar vocea proprie ți-e partener de dialog. Însă aceea e și vocea de care vrei să te lepezi. Pe care ai vrea să o amuțești, măcar din când în când. Dar nu te poți lăsa pe tine însuți într-un acasă de care te-ai vrea departe, pentru un timp. Trebuie să te porți, ca povară și ca resursă, în tot și în toate.

Anul acesta am plecat în Portugalia, să încep de acolo drumul. Mai exact, din Porto. Deși există și opțiunea Lisabona, ar fi durat mai multe zile decât aveam eu la dispoziție. E o provocare să te gândești, în timp ce îți faci bagajul, că vei tranzita două țări, mergând pe jos. Dar e și multă curiozitate. Dacă Spania o cunoașteam deja, Portugalia mi-era străină. Nu știam că voi găsi acolo cea mai mare densitate de pătrățele (aka six-pack). Aproape că mi-am plănuit un stagiu post-doctoral în Peninsula Iberică. De dragul științei, desigur. E admirabil însă să vezi cât de multă lume se mișcă, indiferent de vârstă. Alergat, pedalat, mers alert. Le-am văzut pe toate. Aproape că mă simțeam prost că eu doar merg. Dar am admirat elanul acesta sportiv al portughezilor, pe care l-am regăsit și la spaniolii trăitori aproape de ocean. Camino Portughez are mai multe opțiuni – varianta de coastă, aproape de ocean, și varianta centrală, prin continent. Pentru că nu știam ce va urma, am vrut să merg pe ambele. Însă profa mea Ana, căreia probabil că nu i-am mulțumit niciodată suficient, căci datorită ei am aflat de acest drum, cu mulți ani în urmă, mi-a spus să o iau pe coastă. Și am luat-o. Camino se poate face în multe feluri: mergând programat, x kilometri pe zi, respectând etapele oficiale, plecând în miez de încă noapte. Sau petrecând o întreagă zi mergând, într-un heirupism care, din exterior, poate părea absurd. Eu am ales calea anevoioasă. Pentru că nevoia de a mă mișca era mai mare decât durerea fizică. Și pentru că, probabil, mă urăsc îndeajuns de mult încât să nu îmi pese de propria suferință prea tare. După două zile petrecute în Porto, am plecat pe Camino pe 6 august. Prima zi am încheiat-o cu 45 de kilometri și cu entuziasmul omului care a descoperit talonetele și, implicit, mai puțină durere în călcâie. Am ajuns la un albergue (primul din acest drum), m-am cazat și am plecat să văd apusul. Oceanul Atlantic, cu care am ajuns să mă împrietenesc, de prea multă pustietate în doi, avea să-mi fie ghid pentru următoarele zile. A doua zi a fost cea mai scurtă din toate cele opt. Eram epuizată, după heirupul din prima zi. Spre seară am căzut, și a fost prima zi dintr-o lungă serie de zile în care s-a întâmplat asta. Aveam genunchii și coatele zdrelite, dar ce mai conta? Trebuia să mă ridic, să mă curăț de pământ și de sânge, și să merg mai departe. Nu știu să descriu sentimentul din acele momente. Toți am căzut de atâtea ori și ne-am zdrelit genunchii. Deci nu durerea fizică era cea anevoioasă. Ci bagajul din spate, devenit în fiecare zi mult mai greu decât ai vrea să fie. Pustiul care nu te ajută să te ridici. Nevoia de a-ți fie tu ție însuți prieten, părinte și partener de drum. Nu te poți opri, pentru că pur și simplu trebuie să mergi mai departe. A treia zi am continuat să urmez oceanul. Plaje întinse, pline de turiști și zgomot, și apoi kilometri întregi de nimic. Și de ocean. Și de soare.

Legea nescrisă a Camino-ului e că nu îți faci rezervări dinainte. Mergi și ai încredere în drumul care te va purta, la miez sau la final de zi, către un albergue unde să poți dormi. Totuși, perioada estivală e un real cui în plămânii regulilor create de pelerini. Motiv pentru care în cea de-a treia zi de Camino, după mai mult de un maraton parcurs, cu picioarele arse și gâtul absolut pârlit, de la mult prea multa căldură, cu o serie de insolații pe care am încetat să le mai contabilizez, de la un punct încolo, mi-am dat seama că nu am unde să dorm. Era șapte și jumătate seara și mai aveam de mers încă 10 kilometri până la următoarea localitate, unde puteam găsi un loc de dormit. Dar telefoanele erau funcționale până la ora 7, așa că nu mi-a răspuns nimeni. Am zis că poate voi dormi pe o piatră. Am găsit o zonă cu multe pietre, care duceau spre ocean, dar în timp ce mergeam am văzut o vietate măricică târându-se. M-am gândit că poate găsesc o altă soluție. Apoi am mai mers (de fapt, mă târam mai mult decât mergeam) și am găsit o biserică desprinsă din alt secol, cu o bancă de piatră lângă. Părea o idee mai bună. Împăcată fiind cu realitatea, m-am dus la ocean, să aștept apusul. Și acolo am văzut acele turnuri din pietre, foarte spectaculoase, al căror echilibru e dat mai degrabă de credință decât de gravitație. Și lângă ele niște alte pietre mari, netede. Am considerat că universul îmi face acest cadou, al unui culcuș. Și m-am așezat acolo. Cu soarele aproape apunând în fața mea, culcată pe spate, entuziasmată și speriată de decizie, în același timp. În spate se vedeau niște nori groși, pe care i-am bănuit a fi ori semn de ploaie, ori de incediu. Dar prietenul meu, chatuleț, m-a asigurat că nu va ploua. Așa că m-am liniștit. Mai aveam o oarecare teamă că ar putea veni mareea, căci eram destul de aproape de ocean, dar… Viața e și despre riscuri asumate, până la urmă, nu doar despre certitudini. Încă treceau oameni pe acolo, la o oarecare distanță, dar știam că la un moment dat se vor opri. Mi-am așezat prosopul pe care îl aveam cu mine și un fel de sac din pânză, care mă acoperea cap coadă. Și m-am întins. Eram și foarte obosită, și cu dureri foarte mari din cauza arsurilor. Dar m-am gândit că îmi voi aminti mult timp de acum înainte acea noapte. Am așteptat apusul și m-am culcat. Cu rucsacul și adidașii lângă mine. Din când în când mă mai dezmeticeam și îmi dădeam seama că deja s-a întunecat. Dar nu îndrăzneam să deschid ochii. Însă, după miezul nopții, mi-am făcut curaj. Am văzut probabil cel mai distopic peisaj pe care l-am întâlnit în viața asta – stelele care luminau parțial, înconjurate de o multitudine de nori. Într-un absolut neant. Și mi-am zis atunci: ”iată, cerul înstelat al lui Kant, care stă deasupra noastră”. Mi-am adus de un dialog pe care îl avusesem cu profa mea, Luana, într-o plimbare prin Herăstrău, chiar înainte de a pleca, despre moralitate. E ciudat cum alege creierul să selecteze ce rulează pe ecranul minții, în cele mai stranii momente cu putință. M-am amuzat de gând și de problematica de la miezul nopții, și m-am culcat la loc. Două ore mai târziu, am început să aud un oarecare zgomot. Dar nu era îndeajuns de deranjant încât să mă trezesc. Voiam doar să treacă noaptea și să se facă dimineață. Însă, de la un punct încolo, zgomotul se întețea și mi-am dat seama că plouă. Piatra de sub mine era însă caldă și eu obosită. Mi-am zis că poate trece. Doar chatulețul îmi garantase că nu va ploua. Totuși, n-a trecut, așa că am deschis ochii, m-am dezvelit și am realizat că eram udă complet, de la jumătatea corpului în jos. Eu, ghiozdanul, adidașii. Ploua cu mult elan. Așa că, la două și jumătate dimineața, în mijlocul pustietății, m-am trezit chiaună, mi-am pus sandalele pe jumătate și, pe pietrele ude și beznă, mi-am dus bagajele sub biserica de lângă, care era acoperită. Am rămas acolo, cu toate hainele ude pe mine, încercând în zadar să adorm, stând în fund, pe o altă piatră, până la 6 și ceva, când s-a luminat îndeajuns încât să pot pleca mai departe. Am părăsit Portugalia în acea dimineață cu un nene care m-a dus cu barca în Spania. Un traseu de 10 minute, și o oră în minus din viață (căci Spania are alt fus orar). Părea un pic dubioasă abordarea matinală a domnului, dar arătam așa de rău încât n-avea cum să mă vândă decât pentru organe interne. Căci argumentele estetice dispăruseră de multă vreme.

Spania e primitoare și caldă cu pelerinii. Poate mai primitoare decât Portugalia. Galicia e un pământ al liniștii și al tihnei. În care oamenii nu se grăbesc. Doar eu cred că mă grăbeam în acest absurd al unui număr neverosimil de 44 de kilometri, în medie, parcurși în fiecare zi. Mult pentru ceea ce înseamnă pelerinaj spre Santiago, astăzi. Firesc, pentru agitația pe care, invariabil, am luat-o după mine pe acest drum.

În a șaptea zi am plecat din Pontevedra, de pe Camino-ul Portughez, la Lugo, pe Camino Primitivo, cel pe care l-am parcurs anul trecut. Am revenit în singurul oraș pe care m-am oprit să-l vizitez, cu un an în urmă. Și în care nu credeam că voi mai ajunge vreodată. Un orășel al cărui centru este înconjurat de un zid roman (Muralla Romana de Lugo) construit cu peste 1700 de ani în urmă și declarat monument Unesco, din anul 2000. Am plecat acolo pentru a vedea eclipsa, în varianta integrală. La prânz am încercat să mă cazez la albergue dar, pentru că venisem cu autocarul de pe celălalt traseu, au refuzat să mă cazeze. Am zis că mai pot îndura o noapte în aer liber, de vreme ce aveam autocarul a doua zi dimineața, la 5 jumate. M-am dus apoi să fac rezervări, totuși, pentru ultimele trei zile ale traseului – în Santiago de Compostela, Muxia și Finisterre, și pentru drumurile dintre ele. Apoi am plecat în parcul unde începeau deja să se adune oamenii. Precedenta eclipsă vizibilă de pe Camino fusese în 1912, când totalitatea a traversat o bandă foarte îngustă prin Galicia și o parte din León. Însă atunci banda de totalitate era cam de 1 km, iar întunericul complet a durat în nord-vestul Spaniei doar o secundă. Dacă ești înclinat să crezi în simbolistici de tot felul, o eclipsă totală de soare, văzută pe Camino, e o posibilitate uriașă de a investi credințe și năzuințe. Trecuseră 27 de ani de la precedenta eclipsă, din București. Dar uitasem sentimentul micimii noastre omenești. Și mă gândeam, în timp ce luna tot mai acoperea din soare, cât de puțin îi pasă, de fapt, că ne văduvește pe noi, pentru niște secunde, de lumină. Și cât de neimportanți aș crede că suntem, de fapt, în marea economie a acestui univers. Înainte de a pleca spre albergue, pentru că m-au primit totuși în seara aia, am realizat că m-am așezat pe rucsac și am rupt scoica pe care am purtat-o după mine și în anul precedent. Am zis că poate e și acesta un semn, post eclipsă, de a nu mă mai agăța de lucruri, idei sau oameni, pentru că m-am obișnuit să fie acolo, lângă mine.

La 5 și jumătate dimineața, deja dezinteresată de tot ceea ce înseamnă somn și odihnă, văd cum trece autocarul în viteză, prin fața mea. Moment în care ceilalți viitori copasageri încep să fluiere, realizând că ar fi trebuit să oprească în stație și nu a oprit. Scot și eu Pantelimonul din dotare și fluier, la rândul meu. N-am știut, în atâția ani de mers la stadion, că voi căpăta acolo competențe pe care le voi folosi, peste ani, într-un traseu de pelerinaj. Ajung, la 8 dimineața, la Pontevedra, locul de unde plecasem cu o zi în urmă, și îmi continui traseul. Aveam să merg 47 de kilometri și știam că va fi o provocare să fac asta. Oboseala mecanică își spunea cuvântul. Genunchii, tălpile, degetele, gambele, spatele. Toate dureau în mod egal. Nu știam cum să difuzez durerea dintr-o direcție în alta. Dar, cu fiecare pas în plus, devine parte din tine. Din obișnuința de a ființa cu tot cu durere. Căci ce altceva poți face? Nu poți lăsa pe drum bucăți din ceea ce ești, doar pentru că dor. Spre seară, după ce mersesem deja 40 și ceva de kilometri, începusem să mă clatin. Corpul efectiv refuza să mai ducă povara la care îl supuneam. M-am întors cumva, sperând să treacă vreo mașină care să mă ducă până la albergue ultimii trei kilometri pe care îi mai aveam de parcurs. Și, până să mă apuc să ridic mâna și să fac semn, oprește o mașină. Șoferul m-a văzut că mergeam greu și s-a oprit să mă întrebe de sănătate. Nu a fost nici primul, nici ultimul spaniol care s-a oferit să mă ajute. Ceea ce trebuie să recunosc că e impresionant. I-am spus unde vreau să ajung și m-a luat cu el. M-a întrebat dacă mă sui așa, cu orice necunoscut în mașină. Și i-am răspuns că sunt aproape moartă, așa că oricum nu mai contează. S-a amuzat de replică și de situație, și m-a lăsat la destinație. Spunându-mi chiar că se oferă să mă ducă și la Santiago, a doua zi, dacă voiam. Dar am refuzat politicos, pentru că aveam să merg pe jos restul de kilometri.

De la Pontevedra aveam încă o alegere de făcut, pentru că drumul iarăși se împărțea în două variante – Camino Spiritual, un pic mai lung și cu un traseu de 28 de kilometri făcuți cu barca, și celălalt Camino, făcut pe uscat total. Am ales prima variantă, într-un final, pentru că era mai spectaculoasă. Și mai anevoioasă. Cu urcușuri mai mari, cu trasee mai lungi. Însă acest traseu avea și peisaje mai frumoase. Și râul Ulla – singurul Via Crucis maritim-fluvial din lume, care reproduce, conform tradiției iacobine, drumul pe care ar fi fost adus trupul Apostolului Santiago în Galicia, pe mare și apoi în susul râului Ulla, înainte de a fi dus pe uscat spre locul unde avea să fie Santiago de Compostela. Sunt 17 cruci, în total, iar traseul trece pe lângă 12 dintre ele. Am găsit barcă disponibilă abia la prânz, tocmai pentru că n-am făcut rezervări din vreme. Căci nu știam niciodată dimineață unde mă voi opri seara. Ora târzie cu care am plecat din Vilanova de Arousa mă obliga să parcurg aproape 30 de kilometri de la ora 14.30 până seara, când aveam să ajung la marea destinație. Am mers prin păduri și sate până cu aproape de kilometri înainte de a ajunge la catedrala din Santiago de Compostela. Mi se părea că nu se mai termină drumul. Și, totuși, la 21.30 am ajuns. Bucuroasă, surprinsă de faptul că sunt iarăși acolo, descompusă de atât de multă oboseală fizică. M-am întins pe pietrele din fața catedralei și am plâns. Totuși, trebuia să ajung și la albergue, în aceeași seară, să mă cazez. Așa că n-am petrecut prea mult timp acolo. A doua zi urma să fie 15 august și, la fel ca la noi, aceeași mare sărbătoare – la Asunción de la Virgen María. Ocazie cu care urma să aibă loc ceea ce doar la anumite evenimente speciale se întâmplă – Botafumeiro, uriașa cădelniță din Catedrala din Santiago de Compostela, este balansată cu ajutorul unor frânghii. Legenda spune că, în Evul Mediu, la Santiago ajungeau mulțimi de oameni, după săptămâni sau luni de mers, iar unii chiar dormeau în interiorul catedralei. Iar Botafumeiro a fost făcut atât de mare ca să umple catedrala cu tămâie și să acopere mirosul pelerinilor. Mi-am dorit anul precedent să văd asta, dar nu am reușit. Iar anul acesta știam că trebuie să mă așez la coadă, de dimineață, să pot intra în catedrală și să prind slujba. Așa că a doua zi am mers să-mi iau celebrul Compostela, ”diploma” de recunoaștere a mulților pași făcuți, și apoi am plecat spre catedrală. Am stat ceva la coadă, dar am reușit să intru și să văd ce îmi dorisem atât de mult. Am plecat spre Muxia, cea din urmă destinație a traseului acestuia, cu autocarul. Acolo am primit binecuvântarea adresată pelerinilor, din partea unui preot catolic german, care se străduia să vorbească o spaniolă cât mai curată cu putință. Eram singura româncă de acolo și mă gândeam, înconjurată fiind de alți oameni, de alte naționalități, la fel ca pe tot drumul, de altfel, cât de asemănători și egali suntem și în putințe, și în neputințe. Ne diferențiază doar ordinea în care folosim literele din alfabet, în alcătuirea unor cuvinte similare ca fond, dar diferite ca formă.

A doua zi am plecat către Finisterre, capătul lumii cândva știute, tot cu autocarul. Am văzut apusul în Oceanul Atlantic, la celebrul far de acolo. Eternitatea are uneori contur și culoare. Și ce humble (nu găsesc o formulare mai potrivită în limba română) e să fii pitic în această lume uriașă numită natură.

M-am întors la Santiago, am revăzut catedrala, și am plecat spre aeroport, unde mi-am petrecut noaptea. Am trecut de porțile de control, m-am culcat pe o băncuță, iar pe la miezul nopții cineva vine să-mi spună că nu pot dormi acolo și trebuie să ies și să fac controlul din nou, dimineața, la ora 5.00. Urma să zbor la 6 și jumătate. M-am plimbat singură prin aeroport ceva vreme, până am reușit să ajung de unde plecasem inițial. Am dormit un pic, pe o altă bancă, în același aeroport, dar la alt etaj. Într-un final am ajuns la Barcelona, pe care n-o mai văzusem de 15 ani. Acest oraș care poartă semnătura, sufletul și întregul spirit al lui Gaudí, a fost ca un șoc termic, după atâtea zile de pustietate. În cele 9 ore petrecute acolo, în care am încercat să văd tot ce se putea vedea, în atât de scurt timp, mi-am dat seama cât de diferiți sunt cei doi mari artiști catalani pe care i-a primit în dar această lume. Gaudí, modest și retras, Dalí, vehement și expus. Desigur, 52 de ani între ei, și o altă cultură a aceluiași spațiu. Dar ce spectru de posibilități umane între cei doi…

Am petrecut mai multe ore de singurătate decât în anul precedent. Cred că sunt mai puțini oamenii cu care am interacționat. Dar cu cei cu care am făcut-o, am purtat dialoguri mai profunde. Am recitat cu voce tare toate poeziile posibile, în atât de multa solitudine trăită. Am cântat multă muzică folk. Am înțeles de ce aveau atât de multă nevoie anticii de panteon. De ce vrei să-i vorbești soarelui, vântului, oceanului, pietrelor. Am purtat toate dialogurile nepurtate – bune și rele deopotrivă. Ducând în tolbă un imaginar care m-a prăbușit, în câteva rânduri, dar m-a și ridicat, în alte dăți. Am luat cu mine speranța unei noi realități și am crescut-o, pe tot acest drum, cu credința că se va coace totuși ceva bun din toată această luptă. Am învățat să ascult natura și să-mi ascut simțurile. Fără căști, fără muzică, fără alt zgomot decât acela care înconjoară liniștea. M-am rătăcit de foarte multe ori și a trebuit să revin, într-un fel sau altul, la drumul cel bun. Am suferit în toate felurile posibile. Mi-am chinuit corpul până la ultimul centimetru de simțire. Și m-am întrebat de ce o fac. Am văzut cele mai frumoase peisaje din lumea asta. Cele mai spectaculoase apusuri. Și am luat parte la infatuarea tocită a soarelui, cufundată în îndrăzneală solitară a lunii.

N-am înțeles nici în acest an care e sensul vieții. Ori de ce sunt toate așa cum sunt pe lumea asta. Deși m-am străduit, la fiecare pas. Aș mai face-o încă o dată? Nu știu. Dar drumul acesta nu se planifică. Te duci când ești chemat. Închei cu aceeași idee din anul precedent, a poetului Antonio Machado, pentru că mi se pare cea mai profundă lecție de ființare omenească, de pe lumea asta: ”Caminante, no hay camino, se hace camino al andar.”

P.S. Când eram încă în București, în vreme ce îmi făceam bagajul, mi-am dat seama că e deja destul de greu. Și se va face și mai greu pe parcurs. Așa că am decis să renunț, după propriul algoritm de judecată, la pălărie, perna de somn pentru avion și husa de ploaie. În schimb, în prima zi de Camino am mers pe marginea oceanului și am cules pietre. Mai multe pietre. Să le aduc acasă, ca amintire. Am lăsat practic 200 de grame de greutate utilă, ca să iau 500 de grame de greutate inutilă. Când ajung la aeroport, în Santiago, tanti de la control îmi spune că nu am voie cu pietre. N-am înțeles de ce, că doar nu le cultiv la mine pe balcon, să crească niște frumoase pietre de ocean cu parfum iberic în cartierul Pantelimon. Le-am aruncat cu multă nonșalanță, după ce le-am cărat atât de multe zile, degeaba, și m-am amuzat, în sinea mea, de realitatea asta absurdă: câte pietre cărăm zi de zi, după noi, când nu ne aduc, de fapt, niciun folos.