Când viața te așteaptă

Întotdeauna m-am uitat cu admirație la oamenii care au făcut tot ce a depins de ei să-și atingă visurile. În timp, marile eforturi personale devin mari povești, care ajung să motiveze și să modeleze generații întregi. Poate pentru că efortul necesar împlinirii, care scurge uneori ultimele picături de energie pe care le avem, e mai blând, oglindit fiind și de alte voințe.
N-am crezut niciodată despre mine însămi că sunt un om ambițios. Sau un om valoros. Am funcționat mereu dintr-o inerție care mă plimbă și astăzi prin tot feluri de locuri. Fără să am vreo intenție de a mă opri sau de a mă înțelege în vreun fel. Plimbările lungi aduc totuși oameni în proximitatea propriei vieți. Oameni oglinzi, prin ochii cărora ajungi să te definești. Oameni care îți dau un contur și, uneori, o fărâmă de materialitate. Ca să poți fi și tu cineva, pe lumea asta. Totuși, pe drumul acesta nu știi niciodată pe cine vei întâlni. Nici ce parte din tine va răsări, sub privirile încă necunoscute ale oamenilor celor noi. Interacțiunea socială, însă, e un exercițiu de voință reciprocă. Nu poate staționa oricine, pentru că nimeni nu e, obligat, în fond, să ia parte la această plimbare. Doar că, la final de zi, când te întorci un pic mai compus, din bucățile răsărite pe drum, nu mai ești același. Drumul, oamenii, realitățile cele proaspăt născute te schimbă ireversibil. Dar întregul acesta vine și cu mult gol. Și cu mult dor. Pentru că odată ce s-au lipit de epiderma ta alte figuri, nu le mai poți dezlipi fără să rupi și din pielea care-ți protejează atât de fragilul interior.
Ultimele două luni au fost profund anevoioase pentru mine. Dincolo de cele două disertații și de modulul pedagogic, a trebuit să mă pregătesc pentru ceea ce am considerat a fi fost examenul vieții mele. Nu pentru că n-am dat zeci, poate sute de examene, în atât de mulți ani de școală. Ci pentru că am avut sentimentul că orice fel de ratare, în acel moment, m-ar fi aruncat într-o groapă a rușinii din care n-aș fi știut cum să ies. Cu trei ani în urmă discutam cu profesoara mea de la Sociologie, care îmi coordona teza de doctorat (pe care n-am finalizat-o niciodată), care mi-a spus că n-are niciun rost să mai prelungesc procesul, de vreme ce gândurile mele sunt toate către psihologie. La momentul acela, nu îndrăzneam să visez la un doctorat în psihologie. Eram, cred, anul 2 la licență, și abia începeam să mă acomodez cu această nouă școală, la care am tânjit de la 18 ani. Așa că, după o licență și trei masterate finalizate, în psihologie, m-am înscris la examenul de doctorat. Plină de frici, ruminând în continuu, cu sufletul terci de prea mult sentiment prost canalizat, pe un sfert de zi plângând, pe alte sferturi învățând. Au trecut deja zece zile de la examen, și încă mă întreb ce fel de exercițiu de voință am reușit să practic, astfel încât să n-o dau în bară. Într-un mod care mi-e încă străin, am reușit să intru prima. Ceva ce cred că n-am mai reușit să fac din clasa a VI-a de gimnaziu. Deși fără vreo miză, pentru că am făcut deja anii bugetați la primul doctorat, chiar dacă nu l-am finalizat, rezultatul acesta m-a pus față în față cu o realitate foarte săracă a propriei identități. Am petrecut mai degrabă plângând, decât bucurându-mă, zilele de după aflarea rezultatului. Poate pentru că următorii patru ani va trebui să-i trăiesc departe de persoana care mi-a fost ancoră motivațională, atât de mulți ani, în această facultate. Poate pentru că, indiferent de rezultatul obținut, încă mă simt lipsită de valoare. Încă simt că am strâns atât de multe diplome de licență și de masterat, pentru că n-am fost niciodată capabilă de mai mult. Poate pentru că a fi la doctorat înseamnă mai mult a fi adult, decât a fi copil. Poate pentru că visul meu atât de rar rostit, chiar față de mine însămi, de a fi cândva profesor, pare atât de departe, la acest moment. Poate pentru că talgerul vulnerabilității mele emoționale va atârna mereu greu, în raportul cu entuziasmul și energia mea nesfârșită.
Sunt mulți oamenii care mi-au creditat putința infinit mai mult decât am făcut-o eu. Atât de mulți care mi-au dat încrederea pe care eu nu am avut-o. Și câțiva, puțini, care mi-au întins multe mâini, în acești ultimi ani în care de multe ori m-am târât, în loc să merg. Nu-i numesc aici, pentru că am sentimentul și speranța că știu asta despre ei înșiși. Nu pot decât să sper că, în acești patru ani grei care vor urma, voi reuși să le arăt recunoștința mea.
Las poza de mai jos, să însoțească această postare, pentru că în cei cinci ani petrecuți în Facultatea de Psihologie am tranzitat toate stările omenești pe care cineva le poate trăi. Ceea ce mă făcea fericită, în fotografia de mai jos, mă umple astăzi de multă tristețe. Nu există colț de facultate în care să nu fi plâns sau să nu fi râs, nu există catedră, masă sau balustradă pe care să nu mă fi cățărat, nu există stâlp pe care să nu-l fi îmbrățișat. Am făcut multe nefăcute, în școala asta, dar și multe lucruri bune. Iar dacă încă sunt aici, probabil că cineva a ”furat” la cântar, astfel încât plusurile să atârne un pic mai greu.
Sper ca, peste patru ani de acum înainte, nu doar să fi experimentat tot ”chinul” pe care îl văd ilustrat în meme-urile despre viața de doctorand (și pe care îmi doresc din suflet să-l experimentez și eu), ci să fie mai multe împlinirile, decât regretele. Nu știu ce va urma, dar sunt profund nerăbdătoare să încep acest drum nou, la care am visat atât de tăcut, atât de mulți ani.

Întotdeauna m-am uitat cu admirație la oamenii care au făcut tot ce a depins de ei să-și atingă visurile. În timp, marile eforturi personale devin mari povești, care ajung să motiveze și să modeleze generații întregi. Poate pentru că efortul necesar împlinirii, care scurge uneori ultimele picături de energie pe care le avem, e mai blând, oglindit fiind și de alte voințe.
N-am crezut niciodată despre mine însămi că sunt un om ambițios. Sau un om valoros. Am funcționat mereu dintr-o inerție care mă plimbă și astăzi prin tot feluri de locuri. Fără să am vreo intenție de a mă opri sau de a mă înțelege în vreun fel. Plimbările lungi aduc totuși oameni în proximitatea propriei vieți. Oameni oglinzi, prin ochii cărora ajungi să te definești. Oameni care îți dau un contur și, uneori, o fărâmă de materialitate. Ca să poți fi și tu cineva, pe lumea asta. Totuși, pe drumul acesta nu știi niciodată pe cine vei întâlni. Nici ce parte din tine va răsări, sub privirile încă necunoscute ale oamenilor celor noi. Interacțiunea socială, însă, e un exercițiu de voință reciprocă. Nu poate staționa oricine, pentru că nimeni nu e, obligat, în fond, să ia parte la această plimbare. Doar că, la final de zi, când te întorci un pic mai compus, din bucățile răsărite pe drum, nu mai ești același. Drumul, oamenii, realitățile cele proaspăt născute te schimbă ireversibil. Dar întregul acesta vine și cu mult gol. Și cu mult dor. Pentru că odată ce s-au lipit de epiderma ta alte figuri, nu le mai poți dezlipi fără să rupi și din pielea care-ți protejează atât de fragilul interior.
Ultimele două luni au fost profund anevoioase pentru mine. Dincolo de cele două disertații și de modulul pedagogic, a trebuit să mă pregătesc pentru ceea ce am considerat a fi fost examenul vieții mele. Nu pentru că n-am dat zeci, poate sute de examene, în atât de mulți ani de școală. Ci pentru că am avut sentimentul că orice fel de ratare, în acel moment, m-ar fi aruncat într-o groapă a rușinii din care n-aș fi știut cum să ies. Cu trei ani în urmă discutam cu profesoara mea de la Sociologie, care îmi coordona teza de doctorat (pe care n-am finalizat-o niciodată), care mi-a spus că n-are niciun rost să mai prelungesc procesul, de vreme ce gândurile mele sunt toate către psihologie. La momentul acela, nu îndrăzneam să visez la un doctorat în psihologie. Eram, cred, anul 2 la licență, și abia începeam să mă acomodez cu această nouă școală, la care am tânjit de la 18 ani. Așa că, după o licență și trei masterate finalizate, în psihologie, m-am înscris la examenul de doctorat. Plină de frici, ruminând în continuu, cu sufletul terci de prea mult sentiment prost canalizat, pe un sfert de zi plângând, pe alte sferturi învățând. Au trecut deja zece zile de la examen, și încă mă întreb ce fel de exercițiu de voință am reușit să practic, astfel încât să n-o dau în bară. Într-un mod care mi-e încă străin, am reușit să intru prima. Ceva ce cred că n-am mai reușit să fac din clasa a VI-a de gimnaziu. Deși fără vreo miză, pentru că am făcut deja anii bugetați la primul doctorat, chiar dacă nu l-am finalizat, rezultatul acesta m-a pus față în față cu o realitate foarte săracă a propriei identități. Am petrecut mai degrabă plângând, decât bucurându-mă, zilele de după aflarea rezultatului. Poate pentru că următorii patru ani va trebui să-i trăiesc departe de persoana care mi-a fost ancoră motivațională, atât de mulți ani, în această facultate. Poate pentru că, indiferent de rezultatul obținut, încă mă simt lipsită de valoare. Încă simt că am strâns atât de multe diplome de licență și de masterat, pentru că n-am fost niciodată capabilă de mai mult. Poate pentru că a fi la doctorat înseamnă mai mult a fi adult, decât a fi copil. Poate pentru că visul meu atât de rar rostit, chiar față de mine însămi, de a fi cândva profesor, pare atât de departe, la acest moment. Poate pentru că talgerul vulnerabilității mele emoționale va atârna mereu greu, în raportul cu entuziasmul și energia mea nesfârșită.
Sunt mulți oamenii care mi-au creditat putința infinit mai mult decât am făcut-o eu. Atât de mulți care mi-au dat încrederea pe care eu nu am avut-o. Și câțiva, puțini, care mi-au întins multe mâini, în acești ultimi ani în care de multe ori m-am târât, în loc să merg. Nu-i numesc aici, pentru că am sentimentul și speranța că știu asta despre ei înșiși. Nu pot decât să sper că, în acești patru ani grei care vor urma, voi reuși să le arăt recunoștința mea.
Las poza de mai jos, să însoțească această postare, pentru că în cei cinci ani petrecuți în Facultatea de Psihologie am tranzitat toate stările omenești pe care cineva le poate trăi. Ceea ce mă făcea fericită, în fotografia de mai jos, mă umple astăzi de multă tristețe. Nu există colț de facultate în care să nu fi plâns sau să nu fi râs, nu există catedră, masă sau balustradă pe care să nu mă fi cățărat, nu există stâlp pe care să nu-l fi îmbrățișat. Am făcut multe nefăcute, în școala asta, dar și multe lucruri bune. Iar dacă încă sunt aici, probabil că cineva a ”furat” la cântar, astfel încât plusurile să atârne un pic mai greu.
Sper ca, peste patru ani de acum înainte, nu doar să fi experimentat tot ”chinul” pe care îl văd ilustrat în meme-urile despre viața de doctorand (și pe care îmi doresc din suflet să-l experimentez și eu), ci să fie mai multe împlinirile, decât regretele. Nu știu ce va urma, dar sunt profund nerăbdătoare să încep acest drum nou, la care am visat atât de tăcut, atât de mulți ani.