Hecuba

”[…] Cum numai într-un vis al pătimirii, / O-nchipuire, sufletul și-a pus / În slujba gândului până-ntr-atât, / Că-n truda lui obrazul îi pălește, / Și ochii-i plâng, și glasu-i sună stins, / Și mintea-i rătăcită, ‘ntregu-i zbucium / Gândirii sale-i potrivește chipuri. / Și toate-acestea sunt pentru nimic! / Pentru Hecuba! / Ce-nseamnă, oare, pentru el Hecuba? / Iar el pentru Hecuba cine-i oare, / De-o poate plânge-așa?” (W.S.)

Există multe Hecube, în viețile fiecăruia dintre noi. Renăscute sub felurite chipuri. Acele puncte cardinale care ne duc și ne aduc după cum le e vrerea. Iar noi le urmăm, orbiți de puterea pe care o au asupra noastră. Și de vălurile care ne împiedică să ne făurim propriile drumuri, către experiențe noi. Hecubele sunt cercurile în care ne învârtim, fiecare în parte. Repetițiile pe care nu le înțelegem. Rănile care ne dor. Iar și iar. Fără să pricepem de ce. Fără să înțelegem de unde. Fără să știm unde e rana cea adevărată. Frustrați și resemnați din cauza aceleiași eterne rime care sună atât de gol, nu-l vedem decât pe Omega. Însă unde e Alfa? Căci cine poate construi cuvinte în toată libertatea unei limbi, când îți lipsește însăși litera primă, care deschide alfabetul? Și cum poți pune etichete pe calitatea unei limbi, de vreme ce universul său e sincopat?

Nu sunt infinite durerile pe care le simțim. Deși atât de difuz se propagă uneori. Încât doare totul. Până la deplina identitate. Până la deplina alcătuire. Până la neființa care se zbate a ființa între junghiurile unei realități prezente croite cândva, demult.

Nu sunt infinite durerile pe care le simțim. Și totuși par a fi așa. Căci lacrimile plânse pe scene născute în mijlocul unor realități cotidiene sunt tributul fiecărui ins, histrion în propria sa existență, pentru darul numit viață. Însă ne putem impersona și pe noi înșine, lăsând deoparte textul învățat odinioară. Și costumele primite odinioară. Și un întreg eșafodaj butaforic, înălțat pe post de decor. Cu riscul de a schimba spectatorii, replicile sau cortina. Dar, desigur, cu libertatea de a respira dincolo de efemera glorie a oricărui actor care știe, în sinea lui, că fiecare gest pe care-l lasă în urmă, pe scenă, e o fărâmă de pulbere sculptată dintr-un la fel de efemer praf de stele.