Despre împlinire

”- Ești tânără, sănătoasă, inteligentă, ai părinții sănătoși și tineri, nu depinzi de nimeni, ai casă, mașină și un loc de muncă. Toate astea nu înseamnă nimic?
– Poate că înseamnă… dar nu îndeajuns cât să compenseze lucrurile lipsă.
– Mai dă-o dracu’ de împlinire. Trăiește pur și simplu. Inconștient și superficial. Lasă profunzimile. Trăiește și experimentează.
– Nu pot să fac asta. Nu pot fi altfel decât sunt.
– Dar ai vrea?
– Nu… dacă și eu mă neg pe mine, ce îmi mai rămâne?
– Poate abia atunci o să începi să trăiești. Când o să renunți la tot ce credeai și știai despre tine. Și o să încerci să te reconstruiești de la zero.”
M-am gândit să scriu o carte despre depresie. Care să înceapă fix cu dialogul de mai sus. Unul real, purtat cu o prietenă, nu demult. Un dialog care m-a făcut să înțeleg că există două realități pe care nu le poți parcurge concomitent – una în care înțelegi psihologia, ca știință, cu toată greutatea ei, și una în care înțelegi viața, ca obligație, cu o altfel de greutate a ei.
Știu că e foarte la îndemână, în acest moment, să instrumentalizezi depresia ori anxietatea, pentru că ambele par profund justificate de contextul și de realitățile pe care le experimentăm și individual, și colectiv. Doar că multa lor ”întrebuințare” aduce și un soi de derizoriu în care aceste diagnostice sunt plasate. Și-atunci când nevoia de însoțire externă e mai mare ca oricând, vine întotdeauna gândul secundar al vinovăției. Pentru că depresia nu sângerează pe exterior. Nici pentru cel care o trăiește, nici pentru cei din jurul lui. Nu are oase rupte. Nici un ficat disfuncțional. Nici o inimă care bate în cadențe strâmbe. Fac însă un exercițiu medical de imaginație, reiterând dialogul de mai sus în alți termeni, de la un doctor către un pacient:
– Plâmânii respiră aerul cel mai potrivit, picioarele se mișcă cum trebuie, mâinile sunt plasate la locul lor și rinichii își fac treaba. Toate astea nu înseamnă nimic?
– Dar inima… nu bate cum trebuie.
– Mai dă-o dracu’ de inimă…
Când pedalezi, echilibrul nu vine doar pentru că șoseaua este asfaltată cum trebuie. E nevoie de un ansamblu de mecanisme care să funcționeze corespunzător. Dacă lanțul cade, oricât de armonizate mecanic ar fi toate celelalte componente ale bicicletei, nu te poți deplasa. Și, uneori, a ști să pedalezi nu e îndeajuns. Mai trebuie să înveți să ai răbdare, să amâni călătoria, să te dai jos de pe șa, să te murdărești pe mâini și să dobândești competențe noi, ca să poți așeza lanțul căzut la locul lui. Și-abia apoi să reiei călătoria. Cu siguranță, undeva vei fi întârziind, cu acest popas. Altundeva, poate, vei fi ajuns fix la momentul oportun. Undeva nu vei mai fi primit. Altundeva, poate, vei fi persoana demult așteptată. ”Undeva” sau ”altundeva” sunt oamenii din viețile noastre. Care mângâie sau care pedepsesc. Care acceptă sau care neagă. Care rămân. Sau care pleacă.