Din seria: ”Omul e stăpânul propriului destin”

Mulți dintre noi ne ghidăm astăzi după tot felul de canoane răspândite în felurite moduri pe rețelele sociale. Care, de ce să nu recunoaștem, ne ajută, ne împuternicesc, ne stimulează. Sau ne copleșesc, în funcție de perpectivele emoționale în care ne rătăcim privirile, atunci când le citim sau când încercăm să le încapsulăm în propriile sisteme de ființare. Poate că multe dintre mesajele motivaționale pe care le vedem zi de zi sunt repetitive ori invazive. Sau fără o bază empirică îndeajuns de consistentă. Dar o parte dintre ele au o fărâmă de viață în ele.

În fiecare dintre perioadele de tristețe deplină (sau chiar de depresie acută), pe care le-am experimentat de-a lungul vieții, am întâlnit o idee reiterată în fel și chip. Pe care, deși o înțelegeam, la nivel cognitiv, mi-era atât de greu să o pun în practică: să fac loc. Să scot ceva ce nu-mi aducea altceva decât nefericire pentru un viitor altceva. Însă, pentru ca acest altceva să-și fi aflat doza de oxigen necesară existenței în creierașul meu, trebuia să aibă spațiu. Nu e nimic super califragilistic în chestiunea asta. Ci doar o ecuație simplă din care elimini ceva, să poți adăuga altceva, la schimb. E atât de banal în teorie, încât e nevoie de un contrabalans anevoios al practicii, întru echilibru.

Nu știu ce declic emoțional m-a făcut, cu jumătate de an în urmă, să mă alătur mișcării Keep On Moving. Dar știu că nu mi-a fost ușor. Și mai știu că greutatea alegerii mele nu avea mare legătură cu sportul, de fapt. Ci cu a umple un timp, pentru a substitui un altul. Două ore de mișcare, la schimb cu alte două de mișcare, petrecute în alte părți, în serile de vineri. Însă înțeleg abia acum ce nu înțelegeam atunci. Că trebuie să faci loc. În viața ta. În rutinele tale. În ruminațiile tale. Căci doar spațiul gol, pe care atât de mult îl elogia Peter Brook, creează contexte noi, legături noi, experiențe noi.

Am plecat weekend-ul acesta într-o expediție montană, după mulți mulți ani în care n-am mai făcut asta, cu două gânduri. Primul, să nu mă ia și flama muntelui. Căci o nouă pasiune sportivă e tot ce-mi lipsește la momentul ăsta al vieții mele. Doi, să înțeleg puțin mai mult din spiritul acestei comunități care se cheamă Keep On Moving. Cred că primul obiectiv e pe jumătate ratat. Însă pe al doilea l-am împlinit, în felurite moduri. Nu e tocmai ușor să te integrezi într-un grup deja format de ani buni. Pentru că, în funcție de pattern-ul emoțional cu care te prezinți în fața respectivului grup, te pot leza multe lucruri. Care, sigur, sunt ale tale, și nu au legătură cu comunitatea căreia vrei să i te alături. Doar că eu sunt un om norocos în chestiuni de genul ăsta. În relațiile unu la unu sunt oleacă deficitară. Dar când vine vorba de grupuri, bag seama că soarta îmi zâmbește frumos.

Cu acești oameni cu care mi-am petrecut ultimele trei zile am înțeles pentru prima dată că se poate alerga și altfel decât decât de unul singur, pe coclauri, în miez de noapte. Cu ei am învățat că mișcarea, oricât de solicitantă ar fi, e doar un pretext pentru întâlniri ce devin experiențe pline de sevă. Și pentru experiențe ce ne devin viață, atunci când le privim retrospectiv.

Mulțumesc, Keep On Moving, pentru că ați transformat multele apusuri pe care le priveam cu adâncă tristețe, înainte de a vă cunoaște, în răsărituri!

Mulțumesc, Horatiu, pentru spațiul atât de generos din inima ta, în care ne primești pe toți!

Mulțumesc, Roxana, pentru multa ta dăruire și blândețe! Și mulțumesc vouă, tuturor celor care ați presărat, în aceste ultime zile, fărâme de timp și de spațiu cu adevărat luminoase, în viața mea!