Despre sport, cu dragoste

Cu ceva săptămâni în urmă, când mă zbăteam în chinurile sesiunilor, licenței și finalului de stagiune teatrală, mi-am jurat că, după ce scap de toate, am să fac sport până nu mai pot. Era unicul lucru pe care voiam să-l întreprind pe timpul verii. Așa că ultimele cinci săptămâni le-am dedicat sălii, cu o asiduitate totală. Le dedicasem și pe cele de dinainte, doar că nu mă puteam focusa complet pe asta. Mi-am propus, după ce m-am întors în țară, din aventura nordică, să fac 100 de clase într-o lună. La momentul ăla mi se părea un pic fantezist. Dar am făcut în această seară calculul și am constatat că am ajuns la 105 clase în 5 săptămâni. O medie de 21 pe săptămână și 3 pe zi. Nu am făcut niciun fel de pauză, cu excepția unei singure zile în care am reușit să fac insolație (probabil între două săli de sport). Tot azi am încheiat un șir de 12 clase diferite, făcute în ultimele 3 zile și un pic: highend endurance, bodypump, fit pilates, bodycombat, yoga, zumba, glutes, interval, aqua, metabolic workout, step, bosu. Și odată cu ele, am făcut oficial toate clasele pe care le oferă World Class-ul la momentul ăsta.

Dincolo de faptul că sunt complet sărită din balamale, am învățat din toată experiența asta sportivă, desfășurată la turație maximă, niște lecții foarte prețioase despre mine însămi, despre viață, despre ideea de comunitate.

1) Nu putem face sport pe credite. Dacă tragem azi de noi, accelerând motoarele, nu înseamnă că am adunat ceva și pentru mâine. Sportul e o condiție a fiecărei zile.

2) ”Aici și acum” nu poate fi doar o intenție ideatică. În sport trebuie să fim prezenți. Pentru că, pe de o parte, riscăm să ne accidentăm, dacă facem mișcări cărora nu le acordăm atenția cuvenită. Iar, pe de altă parte, ratăm energia grupului. Disociindu-ne, suntem în afara oricărei sincronizări coregrafice. Iar grupul, în calitatea lui de comunitate din care facem parte, ne dă apartenență. Și securitate, într-o anumită măsură. Ceea ce nu e puțin lucru.

3) Oglinzile sunt întotdeauna un rău (sau un bun) necesar. Pentru că ne ajută să ne privim. Și să ne vedem cu adevărat. Doar privind către noi înșine, în calitate de observatori, ne putem vedea distorsiunile. Și ne putem regla. Sigur, în sport e doar despre postură. Însă sportul este o oglindă a vieții, când devine parte integrantă a fiecărei zile.

4) Uneori avem nevoie de cineva care să ne aducă aminte că respirația nu e opțiune, ci o necesitate.

5) Oricât de evidentă ar părea distincția între stânga și dreapta, sunt momente când cineva trebuie să ne atenționeze că semnalizăm într-o direcție opusă celei în care vrem să ne deplasăm.

6) Competițiile cu ceilalți nu ne aduc nici beneficii, nici deservicii. E doar un zero absolut în dreptul lor. Pentru că adevărata luptă și zbatere e aceea cu noi înșine. Privindu-i pe ceilalți sau întrecându-ne cu ei nu culegem altceva decât satisfacții sau insatisfacții la fel de efemere.

7) Limitele sunt acele granițe mentale pe care le trasăm atunci când ceea ce e dincolo de ele – necunoscutul – ne sperie. Însă, având curajul de a testa teritoriul acela, care ne aparține tot nouă, dar al cărui pământ e prea reavăn pentru a fi pășit fără să ne asumăm, în prealabil, riscul de a ne afunda în el, putem să sădim roade noi. Și să trăim experiențe cu care doar în felul acesta ne-am putea întâlni.

8) Avem nevoie de stabilitate la fel de mult cum avem nevoie de noutate. Antrenorii cu care lucrăm zi de zi devin parte din viața noastră. Și ăsta e un lucru bun. Însă avem nevoie și de provocări noi. Și de sfaturi noi. Pentru a ne întoarce cu dor la cei cu care lucrăm foarte mult, pe de o parte. Și, pe altă parte, pentru a ne scoate din zona de confort, care poate deveni păguboasă chiar și în activități atât de intense, dacă nu căutăm și alternative, uneori.

9) Aristotel avea întrucâtva dreptate. Râsul e specific omului. Și dacă reușim să ne bucurăm și să zâmbim chiar și în momentele de durere fizică maximă sau de neputință fizică maximă, înseamnă că bucuria e o alegere, în fapt. Nu o condiție exterioară.

10) Încercarea permanentă e o necesitate. Și acolo unde totul e cu plăcere, și unde e cu durere. Totul e pe praguri, până la urmă. Și în confort, și în disconfort.

Pentru mine, experiența sportului a fost revelatoare.

Am lucrat cu 42 de antrenori. Și-mi aduc aminte de fiecare întâlnire, cu fiecare dintre ei. De la fiecare am învățat câte ceva prețios. Și, pe cât mi-a permis timpul, am transformat întâmplarea întâlnirii în recurență.

Am fost în 17 cluburi, în toate sectoarele Bucureștiului. Și am cunoscut zeci de oameni. Colegi de suferință, cum le spun eu. Oameni diferiți, din medii diferite, de vârste diferite, cu mize diferite. De la care am adunat povești, experiențe, gânduri, provocări.

Am mers kilometri mulți către destinații îndepărtate. Cu mașina, cu metroul, cu bicicleta, pe jos. De dragul unei cauze în care cred. Și, mai cu seamă, de dragul unor oameni pe care am ajuns să-i iubesc.

Am ”îndurat” miștouri infinite din partea tuturor cunoscuților, la adresa elanului meu sportiv. Aș putea chiar să scriu o carte, dacă le-aș pune laolaltă.

Am dedicat ore multe, lungi și grele sportului. Și am renunțat la orice altceva mi-ar fi putut altera nivelul de disciplină de care am avut nevoie, să pot susține atâtea antrenamente. A fost un weekend plin de reușite sportive. Într-o țară în care ne aducem aminte de sport doar când auzim imnul intonat pe te miri unde. Poate că asta m-a îndemnat și pe mine să scriu acum. Despre sport. Și despre conștientizare. Mai toți înțelepții din Antichitate (cei celebri, cel puțin), dacă au arătat într-adevăr așa cum i-a transferat posteritatea în memoria noastră vizuală, aveau grijă de corpurile lor. Probabil că are un sens faptul că s-au născut în același spațiu geografic și Jocurile Olimpice, și filosofia.