Zumba lover

În unele momente, când simt că mă iau prea în serios, caut cumva ridicolul. Într-o manieră intenționată. Sau caut situații care să mă pună în postura asta complet lipsită de confort. Asta pentru că, atunci când am senzația că mi-e invadată viața de drame existențiale, mă opresc un pic și realizez că nu se întâmplă nimic, în fond. Și că un pic de reconfigurare a traseului pe care sunt, la un moment dat, vine întotdeauna cu perspective noi.

Pentru că în top trei lucruri care mă anxietează înfiorător pe lumea asta se află dansul (în public), m-am hotărât să mă chinui astăzi un pic și să merg la sală la clasa de zumba. Pentru mine, care fac aproape numai clase hardcore, cu accent pe bătaie și forță, zumba e o uriașă provocare. Aș putea spune că e clasa care-mi dă daună totală (dar n-o să spun asta ). E ca și cum ai trimite un urs panda să facă o piruetă pe un picior. Și să mai fie și grațios, dacă se poate. Pe acolo mă găsesc și eu.

Îmi iau inima în dinți și plec. În cartier, cum ar veni. Pentru că am totuși considerație față de antrenoare și colegi, mă duc și mă așez în spate de tot. Lângă gantere, că alea-mi sunt familiare. Eu, care sunt mega nerd și stau, cu foarte mici excepții, numai în față. Căci, dacă o viață am stat la școală în prima bancă, nu mă pot dezice nici la sală.

Însă viața nu e cum o planifici tu de-acasă. Și cum mă duc eu frumușel în ”ultima bancă”, chitită să nu mă vadă nimeni, dau de fostul meu antrenor de zumba, la care mergeam în urmă cu un an. Așezat fix lângă mine. Păi ce-ai făcut, bobiță? (întreb eu, retoric, către univers)

Venisem în mod asumat să mă fac de bășcălie. Căci repetasem și săptămâna trecută experiența. Știam ce mă așteaptă. Dar totuși… antrenorii sunt slăbiciunea mea majoră, nu pot să mă prezint în halul ăsta, atât de aproape de ei. Mi-e și mie oareșicum. Așa că m-au trecut toate nădușelile lumii. Am uitat și de zumba, și de tot. De fugit, n-aveam unde fugi. În față nu puteam merge, că era antrenoarea. Din această dilemă, vorba ceea…

Dacă nu mi-au ieșit socotelile cu plasamentul, la capitolul ”ridicol” am fost de mare angajament. N-am dansat prea mult, că nu mă pricep. Practic, nu de-aia m-am dus. La aplauze stau bine, în schimb. Nu mă sincronizez complet și nici de fiecare dată, dar simt că pot da mai mult. Cu un pic de străduință. Cât depre picioarele mele stângi și mâinile la fel de stângi, probabil că mai am nevoie de niște ani de exerciții asidue să le aduc pe calea cea dreaptă. S-ar putea să prind și eclipsa de soare, exersând. La cât sunt de aptă. Dar nu mă las, sunt ambițioasă. Am dansat chiar și cancan, la un moment dat. French cancan. Gen. Sigur, ”dansat” e un fel politicos de a exprima mișcarea picioarelor mele disperate să găsească o suprafață plană pe care să se așeze. Cât despre coregrafia pe muzica Shakirei, nici n-am cuvinte să povestesc. Zumba nu mai e zumba după ce-a trecut prin mâinile și picioarele mele.

Dincolo de gândul meu inițial, cu care am plecat de acasă, și dincolo de experiența sportivă, în sine, am trăit astăzi un moment hiper emoționant cu cei doi antrenori – Ioana Siladi Chitu și Andrei Barti – dansând laolaltă. Fără să știe, m-au făcut să plâng. Cum nu pot atinge clipa, nu o pot nici descrie. Dar am trăit-o atât de frumos, încât mi-a rămas întipărită pe retina inimii.

Am realizat azi că, la fel cum învățătoarea devine prețioasă pentru că e prima care te-a învățat să faci bastonașe, așa sunt și antrenorii care ți-au pus prima oară ganterele în mână. Anul trecut, pe vremea asta, eram balerină la clasele de #bodypump ale lui Andrei. Făceam mai mult plié-uri, decât genuflexiuni. Dar a avut răbdare multă cu mine. Îmi lipsesc diminețile de sâmbătă cu tine, Andrei. Și serile de zumba de miercuri.

Trebuie să recunosc faptul că îmi plac clasele de bătaie mai mult decât toate celelalte. Cred că am demoni mulți de scos din mine. Sau am fost vreo Xena în altă viață. Însă orele de zumba sunt de departe cele mai distractive. Cele mai tonice. Cele mai antrenante. Dacă ești pasionat de dans și de muzica latino, n-ai cum să nu pleci transformat de acolo. Chiar și anchilozat mental, ca mine, de ai fi, tot ieși alt om.

Thank you, guys! You made my day!